18 septembrie/ Sfântul Preot Ilarion Felea. 64 de ani de la mucenicia din închisoarea de la Aiud

Joi, 18 septembrie, Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea, la împlinirea a 64 de ani de la trecerea sa la Domnul.

Sfântul Ilarion Felea s-a născut în Valea Bradului, din părțile Hunedoarei, într-o familie preoţească, în 28 martie 1903, în vinerea Floriilor, în ziua când în calendar este pomenit Cuviosul Ilarion cel Nou. Dorind să devină preot, asemenea tatălui său, a urmat cursurile Academiei Teologice din Sibiu şi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pe care le-a încununat în 1939 cu teza de doctorat, dobândind o înaltă cunoaştere teologică.

Pe lângă teologie, Sfântul Ilarion a urmat și cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Cluj, între anii 1927-1929, notează Basilica.

Cunoaşterea dobândită a aşezat-o în slujirea tinerilor de la Liceul „Avram Iancu” din Brad. În anul 1927, în biserica din Crișcior, s-a căsătorit cu Valeria, care-i va rămâne alături toată viața, dăruindu-i doi copii, dintre care unul va muri de o boală nemiloasă. La scurt timp după căsătorie a fost hirotonit diacon, iar, mai apoi, preot și duhovnic, de către Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, în capela mitropolitană de la Sibiu, fiind instalat preot în Valea Bradului, în 1927, la praznicul Schimbării la Faţă.

După trei ani de păstorire rodnică în Valea Bradului, în 1930 a fost rânduit preot la parohia Șega din Arad, unde a dus la bun sfârșit construcția bisericii, slujind cu jertfelnicie pe credincioşii încredinţaţi spre păstorire, venind în sprijinul celor aflați în nevoi sufletești și materiale și învățând poporul prin catehezele şi predicile rostite în biserică și prin lucrarea bisericească şi culturală pe care o desfăşura la Casa Culturală a parohiei. Prin predică şi slujire la Altar, Sfântul Ilarion a desfăşurat, de-a lungul timpului, o lucrare pastorală şi culturală însemnată şi în alte parohii şi instituţii şcolare din cuprinsul Eparhiei Aradului.

Pentru vrednicia sa preoțească, a fost chemat, în anul 1939, de Episcopul Andrei Magieru, ca preot la Catedrala Veche a Aradului, unde va slujii până la ultima sa întemniţare, urmată de moartea martirică. Prin slujirea sa, a însufleţit toată biserica în rugăciune şi credinţă, predicile lui fiind rostite cu o putere care mişca inimile.

Cunoscut şi iubit, căutat şi cinstit de tineri şi de oameni în vârstă, cărora le tâlcuia tainele credinţei, ale Evangheliei şi ale vieţuirii creştine, a rămas în amintirea tuturor ca un înțelept duhovnic, iar, pentru generații de preoți care au slujit Sfintele Altare ale Bisericii Ortodoxe din vestul țării, Părintele Ilarion a fost profesorul și păstorul model, cu glasul de tunet și înfățișare ascetică, impunătoare.

De la catedra Academiei Teologice din Cluj şi, mai ales, de la catedra Academiei Teologice din Arad, a deschis inimile multor tineri spre tainele teologiei, învăţându-i dreapta credință ortodoxă, pe care a mărturisit-o cu preţul vieţii. Teologia Sfântului Ilarion era nedespărţită de viaţa Bisericii, de rugăciune, de nevoinţe, de mărturisire şi de jertfă, fiind întemeiată pe Sfânta Scriptură, pe scrierile Sfinților Părinți, pe textele filocalice și pe Viețile Sfinților.

Odată cu venirea la putere a regimului comunist ateu în România, începând cu anul 1945, s-a deschis Drumul Crucii pentru Sfântul Ilarion, care a fost arestat, bătut, înlăturat şi întemniţat de mai multe ori pentru mărturisirea credinţei. Ultima arestare a Sfântului Ilarion a avut loc în anul 1958, acesta fiind dus la Bucureşti, apoi transferat la Penitenciarul din Cluj, unde a fost judecat și condamnat, în urma unor mărturii mincinoase, la 20 de ani de temniță grea și 8 ani de degradare civică.

De la Cluj a fost mutat la Gherla şi, de acolo, în temnița grea de la Aiud. Ca și atunci când se afla în libertate, Sfântul Ilarion a mărturisit şi în temniţă aceeaşi credinţă nestrămutată în Iisus Hristos, potrivit învățăturilor Bisericii, deşi a fost bătut, ameninţat, înfometat și anchetat până la sleirea puterilor sale trupești. La Aiud, Sfântul Ilarion a făcut din temniţă un amvon al teologiei, rămânând în conştiinţa deţinuţilor ca un mărturisitor.

În închisoarea de la Aiud, Sfântul Ilarion a trecut la cele veșnice în 18 septembrie 1961, întrucât, deși era bolnav, i s-a refuzat asistența medicală. Două zile deținuții l-au vegheat, apoi a fost dus să fie îngropat în cimitirul comun, nu înainte ca să i se înfigă în inimă o bară ascuțită de fier, chip în care gardienii se asigurau de moartea deținutului.

În timpul înmormântării, care a avut loc noaptea, preoții deținuți, în număr de aproape 400, i-au rostit în tăcere prohodul în celulele lor. Toată viața, Sfântul Ilarion a căutat sfinţenia în Hristos, prin slujirea Bisericii şi a Teologiei, pecetluită prin mărturia cea mai de pe urmă, a morții sale martirice în temniţa de la Aiud. Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

Mărturia părintelui Ioan Bărdaș

Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea.

Un mic portret

Cine nu-l cunoştea pe Părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea.

La Academia teologică catedra lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.

Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:

– Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!

Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor.Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii, mai ales de cei tineri.

La Aiud

În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea: Părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a Părintelui Ilarion Felea, toţi fiind la Aiud la ora aceea.

Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe Părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.

Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:

– Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!

Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.

Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot, dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.

Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.

Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului.

Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!

Preot Ioan Bărdaş, articol preluat din Telegraful român, Nr. 31-34/1994, p. 4/ Sursa: Chilie Athonită