De ce eșuează România? Cetățeni prea blânzi, instituții prea slabe, corupție prea mare

România eșuează nu din lipsă de resurse, ci din cauza acelorași mecanisme descrise în celebra carte „De ce eșuează națiunile” de Daron Acemoglu și James A. Robinson: instituții extractive, elite care blochează dezvoltarea și o populație prea pasivă. În România, sistemul nu este construit pentru a sluji cetățeanul, ci pentru a-i stoarce munca și speranța în beneficiul unei oligarhii bine așezate.

Cei care conduc țara nu au niciun interes să creeze instituții incluzive, transparente, care să permită dezvoltarea meritocratică și libertatea economică. Din contră: statul este organizat astfel încât accesul la resurse – fie ele bugetare, funcții, contracte sau terenuri – să fie rezervat celor „de-ai lor”. Asta înseamnă, conform cărții, că România funcționează pe un model extractiv, în care puterea nu se distribuie, ci se concentrează.

Pe acest fond, cetățenii devin spectatori. În loc să fie actori activi ai democrației, românii sunt prinși într-un cerc vicios al blândeții și neîncrederii. Acceptă abuzul, tolerează corupția, cred că nu se poate schimba nimic. Dar exact asta își doresc cei de la putere: ca oamenii să nu mai creadă în schimbare. Pentru că, atunci când cetățenii renunță, instituțiile se golesc de sens, iar abuzul devine normă.

România eșuează pentru că e captivă în logica regimurilor extractive: legea e doar un instrument al celor puternici, iar dezvoltarea economică este sabotată de cei care se tem că o clasă de mijloc puternică le-ar putea zdruncina privilegiile. Ca să reușim, trebuie să rupem acest cerc: să cerem instituții incluzive, reguli egale pentru toți și un stat care ne sprijină, nu ne stoarce.

Istoria arată că națiunile care au reușit nu sunt cele mai bogate în resurse, ci cele care au știut să-și elibereze energia oamenilor prin instituții drepte. România poate încă reuși. Dar nu cu elitele de astăzi și nu cu cetățeni care tac.