România, din furnizor strategic de oțel, în importator: Cum am ajuns în ruine cu PSD și PNL

În anul 1990, România producea aproape 15 milioane de tone de oțel anual, fiind una dintre cele mai importante economii industrializate ale Europei de Est. În același an, Turcia abia ajungea la o producție de 7 milioane de tone de oțel, cu mult sub nivelul României.

După 35 de ani, balanța s-a inversat dramatic. România mai produce astăzi aproximativ 2 milioane de tone de oțel, în timp ce Turcia a urcat spectaculos la 37 de milioane de tone, devenind unul dintre liderii regionali în acest sector strategic.

Această involuție industrială se traduce printr-un dezechilibru economic sever: România exportă minereu de fier cu aproximativ 100 de euro/tonă și importă oțel procesat cu circa 700 de euro/tonă, adică de șapte ori mai scump. Cu alte cuvinte, vinde materie primă ieftin și cumpără produs finit scump.

Situația este cu atât mai alarmantă cu cât Uniunea Europeană însăși s-a format în jurul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) – un proiect ce avea ca scop consolidarea capacității industriale a Europei postbelice. Astăzi, România pare să se fi îndepărtat tocmai de acest nucleu fondator, pierzând teren în fața altor economii emergente.

Trendul nu se limitează doar la oțel. Este foarte probabil ca același tipar să se regăsească în multe alte produse finite – de la echipamente industriale, la bunuri de larg consum – unde România a devenit mai degrabă un furnizor de materii prime decât un actor important în lanțul valoric.

Această realitate ridică întrebări esențiale despre viziunea economică a României, despre politicile industriale, despre rolul statului în protejarea și dezvoltarea resurselor naționale și despre capacitatea țării de a reveni la statutul de producător competitiv într-o Europă din ce în ce mai tehnologizată.