Ioan-Aurel Pop: „Anglo-americanii vor ca toți oamenii să fie otova, să folosească doar engleza, să mănânce hamburgeri și să poarte blugi!”

„Inventarea” națiunilor: Prelegere fără mănuși a academicianului Ioan-Aurel Pop

Astăzi, într-un timp tot mai tulbure, în care rapacitatea omului și războaiele declanșate în numele ei ne-au bulversat pacea și armonia, n-ar fi deloc rău să înțelegem câteva dintre cele mai importante noțiuni în numele cărora s-au zidit țări și culturi, apartenențe și disocieri belicoase, realizări întru progres, ori amare tipare ale dezumanizării.

Unul dintre termenii-cheie ai acțiunilor oamenilor din ultimele două milenii este „națiune”, cuvânt cu încărcătură extraordinară. Cum au evoluat conotațiile acestui termen – de la nationes (lb. latină), la națiune -, ne lămurește reputatul istoric Ioan-Aurel Pop: „Națiunile moderne au invadat spațiul public din Europa Centrală și de Sud-Est în secolul al XIX-lea, numit și secolul naționalităților. Atunci s-a văzut că imperiile din regiune, chiar și cele care păreau emergente, erau coloși cu picioare de lut, că strângerea cu hapca a unor popoare și populații cu o anumită conștiință de sine (identitate) nu conduce la stabilitate, ci, dimpotrivă, la nesiguranță și la conflicte. Imperiile despre care vorbesc erau cel habsburgic, cel otoman, cel țarist (rusesc) și cel german, toate trecute prin variate avataruri, din Evul Mediu și până în secolul menționat. Eșecul lor era vizibil peste tot, fapt pentru care s-au și prăbușit.”

Trei continente, sute de nationes, un singur imperiu

Odată deschisă cutia Pandorei, să încercăm să deosebim relele de fragila speranță: „Aglutinarea politică a neamurilor este o realitate veche, venită demult, din dorința de dominare, de cucerire, de îmbogățire, de supunere a unora care erau diferiți de cei ce se voiau stăpânitori. Modelul cel mai cunoscut de superputere pentru europeni a fost Imperiul Roman, întins pe trei continente și format din sute de triburi, popoare și populații antice. Imperiul Roman a fost, fără îndoială, un stat înglobant, o încercare de globalizare a lumii cunoscute din secolele I-V d. Hr. Aceste multe etnii, diferite de romanii propriu-ziși (de italici, de latinii originari din Latium), erau numite nationes, termenul având pe atunci și un sens peiorativ, după cum avea și termenul de barbar (acesta însemnând la origine, în grecește, de neînțeles, care bolborosește, străin, straniu). Istoria cuvântului națiune începe, așadar, în antichitate și a suferit, de-a lungul timpului, o serie de schimbări de sens. Dar din aceste înțelesuri variate nu a lipsit niciodată în întregime etnicitatea, componenta de rudenie (inițial, poate, doar de sânge) și nici limba.”

Timpul etnogenezelor

Garda sus! „Să nu uităm că, în Biblie, popoarele/neamurile sunt numite limbi, fiindcă principalul element deosebitor dintre acestea era considerat limba. Și este firesc să fi fost așa: primul lucru ciudat care sare în ochi la un contact cu celălalt, cu vecinul, cu inamicul este limba. Dacă nu te poți înțelege, cel de lângă tine devine străinul, iar marcarea apăsată a deosebirii o dă limba. Alteritatea se poate exprima prin mijloace variate, de la veșminte până la alimentație, dar limba a fost mereu un element principal. În Evul Mediu, unitatea cea veche a imperiului s-a frânt pe provincii și apoi pe nuclee mult mai mici. Mileniul întâi al erei creștine a fost timpul etnogenezelor, timpul în care s-au coagulat noi etnii, noi popoare. Popoarele romanice și-au început marșul prin istorie în tot acest interval, încât se poate spune că ele erau desăvârșite prin secolele al VIII-lea – al IX-lea d. Hr. Aceste popoare s-au organizat treptat și sub aspect politic și au format un fel de state, diferite din multe puncte de vedere de statul roman.”

O lume a particularismelor

Aprofundat: „În Occident, aceste state aveau ca elită o pojghiță barbară germanică, topită treptat în masa neolatină a populației de bază. Așa s-au format italienii, francezii (popor romanic cu nume germanic!), spaniolii, portughezii, catalanii, provensalii etc. În Răsărit, romanitatea s-a tot restrâns, încât azi singurii moștenitori ai ei sunt românii. Aceștia, spre finalul formării lor, au avut ca elită o pătură slavă, topită și ea în latinitate până la urmă, pe parcursul câtorva secole. În tot acest timp, cuvântul națiune era utilizat masiv în scrierile cronicarilor și chiar în documentele de cancelarie, în cărțile de cult și în creațiile culturale. Evul Mediu a fost, prin urmare, o lume a particularismelor, în care regatele, principatele, ducatele, voievodatele etc. deveneau treptat adăposturi pentru popoare, iar apoi, prin omogenizare, pentru câte un popor. Aceste popoare sunt consemnate de izvoare ca existând, deși la început nu aveau o conștiință de sine. Dar și-au dobândit-o treptat.”

Ieșirea națiunilor din adormire (secolele al XV-lea – al XVI-lea)

„Cu timpul – a urmat profesorul Ioan-Aurel Pop -, francezii încep să știe că sunt francezi, că au o limbă comună, o origine comună (reală sau contrafăcută), un teritoriu anume de locuit, obiceiuri, tradiții. Altfel spus, francezii au dobândit identitate de francezi. La fel s-a întâmplat cu englezii, spaniolii, portughezii și chiar cu italienii și germanii. Aceste două din urmă popoare aveau un handicap în evoluția lor unitară față de celelalte popoare medievale europene: ele dispuneau, în spațiile lor geografice, de două forțe înglobante, universaliste. Peninsula Italică găzduia prin tradiție Papalitatea, iar Europa Centrală (germanică în mare parte) găzduia (din anul 800) nucleul Imperiului. Aceste două forțe au subminat pentru un timp etnicitatea, au împiedicat-o să se manifeste plenar. Din secolele al XV-lea – al XVI-lea începând, națiunile ies însă din adormire și se afirmă cu forță. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea se vede funcționând o Europă a patriilor aflate în concurență, cu războaie între aceste patrii și cu întreceri pentru întâietate, pentru hegemonie europeană.”

Jefuirea coloniilor, îmbogățirea națiunilor maritime

Fără ocolișuri: „Marile descoperiri geografice au îmbogățit rapid și masiv țările (regatele) maritime, cele cu ieșire spre Oceanul Atlantic: Anglia, Spania, Portugalia, Franța, Țările de Jos, Flandra, Danemarca etc. Bogățiile au venit prin jefuirea coloniilor, ceea ce atunci era legal și moral. Treptat, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (desființat în 1806 de Napoleon) ajunge să fie un stat național german, divizat în secolul al XIX-lea în Germania (redevenită Reich la 1871) și Imperiul Habsburgic (devenit la 1867 austro-ungar). Acestea s-au îmbogățit din exploatarea provinciilor de periferie și a popoarelor fără istorie, între care se aflau Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, Bucovina și locuitorii români ai acestora. În sud-estul Europei, Imperiul Otoman storcea venituri din partea provinciilor și popoarelor în mare majoritate creștine (greci, bulgari, sârbi, albanezi, macedoneni).” 

Prăbușirea imperiilor (și o renaștere)

Altfel spus, cel mare și puternic îl oropsea pe cel mai mic și mai slab (exact ca astăzi): „Țările Române și apoi România de până la 1877 au plătit tribut turcilor și și-au văzut unele teritorii ocupate, deși nucleele lor nu au fost efectiv cucerite și nici încadrate în Imperiul Otoman ca vilaiete (pașalâcuri). Imperiul Țarist – recunoscut ca atare de occidentali la finalul domniei lui Petru I cel Mare (1682-1725) – și-a tras seva din coloniile terestre pe care și le-a format în estul Europei și în Asia (Siberia), inclusiv din America de Nord (Alaska). Toate aceste imperii (cu excepția celui rusesc, renăscut ca bolșevic) s-au destrămat în câteva decenii, de la 1848 până la 1918, și au ieșit la suprafață statele naționale. Regula era ca fiecare națiune să-și aibă statul ei, cu menirea de organizator, de administrator și de protector al națiunii respective: Franța să fie a francezilor, Anglia a englezilor, Spania a spaniolilor, Polonia a polonezilor, România a românilor și tot așa.”

Negativisme – ca toate ismele…

„În practică – a completat Ioan-Aurel Pop -, a fost greu să se petreacă lucrurile ca atare și lin, fără amestecuri etnice și fără conflicte. Ba, în numele națiunilor, s-au desfășurat războaie distrugătoare în întreaga Epocă Modernă, fapt pentru care numeroși exegeți au condamnat aceste comunități, le-au blamat. Unele forțe, instituții, organizații au încercat chiar să distrugă națiunile, ca să salveze – credeau ei – planeta de violențe. Ideologia națiunilor a fost numită naționalism, termen care a dobândit în secolul al XX-lea sens aproape exclusiv peiorativ, negativ, ca toate ismele (comunism, fascism, hitlerism).”

Forme ale națiunii în trena timpului

Repliere întru o mai bună înțelegere: „Națiunile antice erau neamurile străine, națiunile medievale erau popoarele cu particularitățile lor, iar națiunile moderne sunt realitățile etnice active care au ajuns până la noi astăzi. În Evul Mediu, națiunile erau în cea mai mare parte pasive, fără conștiință globală de sine și fără atitudini (acțiuni) generale în numele lor. Cu alte cuvinte, conștiința națională medievală nu genera acțiuni în numele națiunii. În perioadele mai recente (după 1500, în Occident), națiunile au dobândit conștiință națională modernă, deosebită de cea medievală prin îndemnul și trecerea la acțiune, adică la lupte pentru emanciparea lor. Aceste lupte sunt apreciate pozitiv sau negativ, în funcție de tabăra căreia îi aparține teoreticianul care le studiază. A rămas până astăzi nerezolvată însăși problema definirii națiunilor. De aici decurg și multe dintre atitudinile autorităților și opiniei publice față de națiuni.”

Națiuni inventate

Adică? „Pentru unii, națiunile sunt pur și simplu state-națiuni. De aceea, cea mai largă organizație de state din lume – constituită după Al Doilea Război Mondial – se cheamă Organizația Națiunilor Unite. Aceste state-națiuni s-au format, de obicei, prin decizii luate de parlamente sau de entități asimilate adunărilor reprezentative, cum s-a întâmplat cu noua Franță în timpul Revoluției Franceze (Starea a treia este națiunea franceză), cu Statele Unite la finele secolului al XVIII-lea și cu majoritatea statelor moderne. Astfel, metaforic vorbind – deși istoricii ar trebui să opereze cu termeni diferiți de cei ai literaților – aceste națiuni au fost inventate, adică au fost născute prin decizii ale unor oameni grupați în instituții. Dar, în multe regiuni și mai ales în centrul și sud-estul Europei, națiunea nu se confundă cu statul. Manifestări ale grupurilor mari de oameni numiți germani, greci, bulgari, sârbi, albanezi, români, croați, cehi, slovaci, unguri etc. au existat cu mult înainte de a se forma state independente precum Germania, Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania, România, Croația, Cehia, Slovacia, Ungaria etc.”

Grupuri etnice și lingvistice, nu entități politice!

Așa, și? „Pentru aceste grupuri de oameni, națiunile nu sunt neapărat și în primul rând entități politice, ci grupuri etnice și lingvistice. Ungaria a fost destrămată la 1541 și refăcută abia în 1918-1920, dar o națiune ungară a existat chiar și fără stat; la fel, Polonia a fost împărțită de trei ori între statele puternice și imperiile vecine în secolul al XVIII-lea și a reînviat abia în 1918, dar națiunea a existat în tot acest timp. Românii nu au trăit împreună, uniți politic, decât de la 1918 încoace, dar ei au avut (în parte) încă din Evul Mediu sentimentul unității lor etnice, lingvistice, culturale, religioase.”

Un element de bază: etnicitatea

Și atunci, ce sunt națiunile și de când există ele? „De când există, este mai ușor de spus: de când apare numele lor în izvoare. O realitate poate să existe și în afara timpului, dar ea este conștientizată de când apare consemnată în scris. Spuneam că termenul națiune apare demult, în Antichitate. Trec peste toate înțelesurile lui variate și subliniez elementul de bază, anume etnicitatea. Încă din Evul Mediu, națiunile sunt grupuri mari de oameni, trăitori împreună pe baza originii comune, a limbii, culturii, credinței, obiceiurilor, tradițiilor, răspândirii pe un teritoriu anume. O definiție asemănătoare au dat națiunii și comuniștii occidentali ai lui Marx și Engels și apoi și cei estici (bolșevici) ai lui Stalin. Numai că pentru aceștia națiunea era o realitate exclusiv burgheză și trebuia condamnată și distrusă. Lumea lor era una universalistă, a comunismului biruitor, a poporului muncitor unic, vorbitor al unei singure limbi (pentru sovietici, rusa), a comunizării bunurilor și oamenilor, a desființării familiei etc. Or, națiunile erau piedici serioase în calea unei astfel de evoluții.”

De la comuniști la globaliști

Ce nebunie! „Globaliștii de astăzi au cam aceeași abordare, dar cu unele deosebiri. Una este esențială: în timp ce comuniștii admiteau că națiunile erau realități obiective, formate în timp și fără voința cuiva anume, actualii ideologi ai lumii occidentale, susțin, în cea mai mare măsură, că națiunile au fost create în chip conștient, în momente precise, de către anumiți indivizi din rândul elitelor, adică inventate. Astfel, dacă au fost inventate de sus, ele pot fi și desființate tot de sus. Și pentru unii și pentru alții, națiunile sunt nocive și ar trebui, într-o formă ori alta, să fie distruse. Dacă socotim că națiunile sunt sinonime cu statele naționale, atunci nu este greu de demonstrat inventarea (adică apariția lor la comandă). Dar ce facem cu națiunile privite ca grupuri distincte, cu limba lor, originea lor, teritoriul lor (nemarcat politic prin granițe), cu tradițiile lor?”

Ce să găsiți în pălăria prestidigitatorului?!

Chiar așa… „Ele există, se numesc pe sine națiuni, au idealuri în nume național. Oare putem crede că intelectualii au creat o limbă, că au construit o origine, că au creat obiceiuri anume? Este imposibil de dovedit așa ceva. Însă este mai ușor de demonstrat și de acceptat altceva: limba vorbită, cu graiuri și cu dialecte, a fost normată de anumiți intelectuali, care i-au stabilit reguli de gramatică și au format-o ca limbă literară; originea romanică, germanică, slavă etc. a unui popor, existentă latent, a fost relevată și teoretizată de intelectuali bine pregătiți; teritoriul pe care trăia în majoritate un popor a fost marcat precis și relevat opiniei publice de către specialiști. Cu alte cuvinte, conștiința națională sau convingerea unor oameni că ei aparțin unui grup anume a fost fortificată și, în anumite cazuri, chiar formată prin efortul unor intelectuali și al unor instituții. Astfel, conștiința națională modernă s-a întărit și răspândit la români prin școală (învățământ sau educație) și prin presă, începând cu secolul al XIX-lea. De aceea, este ușor de constatat că națiunile nu au fost inventate din nimic, nu au fost scoase din pălăria vreunui prestidigitator la minut, ci că ele au apărut și s-au dezvoltat treptat, dincolo de voința vreunui om.”

Cârma spre America

Am prins viteză: „Nu regii și nici parlamentele au inventat grupuri vorbitoare de franceză, de engleză sau de germană, dar le-au putut da sentimentul că există și le-au putut îndemna să se manifeste. În timpul conflictelor, elanul național a luat forme exacerbate din pricina propagandei, a influenței discursului naționalist, adesea xenofob, șovin. Opinia publică, națiunile în ansamblul lor au fost instrumentalizate, au fost îndemnate să lupte pentru mândria națională, pentru salvarea patriei, pentru recâștigarea gloriei de odinioară. Dar națiunea – să zicem americană – nu s-a format prin voința sau decizia cuiva, ci prin traiul îndelungat împreună al unor oameni deosebiți, prin acumulări succesive de obiceiuri, cutume, credințe comune. Statul american, da, s-a format prin decizia adunării celor 13 colonii de pe coasta de est, prin anii 1770-1780. Ideologia națională, da, s-a extins, modernizat, fortificat prin munca elitelor, prin popularizarea simbolurilor naționale, prin cultul eroilor, prin istorie etc.”

Vodcă în loc de whisky

Maximă concentrare, urmează miezul prelegerii: „Este important de știut că cei care demonizează națiunile – comuniști, globaliști, deconstructiviști și alții – provin din medii anglo-americane, sunt dintre cei care învață și folosesc o singură limbă toată viața, engleza. Ei sunt deranjați de faptul că ar fi prea multe țări și prea multe popoare care țin la limbile și la tradițiile lor, că ar fi mai bine să fie oamenii otova, să folosească doar engleza, să mănânce hamburgeri și să poarte blugi americani. La fel voiau și comuniștii sovietici și la fel vor rușii de-acum, îndoctrinați cu viziuni imperiale, doar că limba ar fi să fie rusa, iar whisky-ul ar fi să fie înlocuit cu vodca etc.” 

Realitatea bate teoria 

Drept la țintă! Dar să nu ne pripim: „Astfel că viziunile moderniste, susținute mai ales de globaliști, pretind că națiunile au fost inventate, adică gândite anume, planificate de ideologii naționaliști (ca să aibă cuvânt să le desființeze), în timp de viziunile perenialiste sau primodialiste arată că națiunile s-au format independent de voința și de conștiința oamenilor și că au fost doar influențate de intelectuali, de elitele naționale. Până la urmă, între cele două extreme se situează o gamă foarte largă de realități greu de încadrat în teorii rigide. Cei care jură că națiunile sunt inventate sugerează o natură artificială a acestora, în manieră deconstructivistă și post-modernă și ar dori să le vadă desființate, aneantizate, oprite să mai existe: dacă au fost create anume, atunci pot și fi distruse anume. Dar realitatea este mai puternică decât aceste teorii. Națiunile nu doar că rezistă, dar se manifestă destul de vehement, în forme neașteptate. Ele nu există ca forțe ale răului, cum sugerează anumiți analiști subiectivi sau stipendiați. Nu au existat războaie decise de națiuni, ci războaie decise de anumite elite ale unor națiuni, în care masele au fost târâte fără voia lor.”

O existență dincolo de artificii

Aproape de concluzie: „Națiunile au devenit carne de tun pentru îndeplinirea obsesiilor unor dictatori. Unele războaie au fost declanșate și purtate în numele dragostei (pasiunea lui Paris pentru Elena din Troia), altele în numele familiei (Războiul celor Două Roze), altele în numele religiei (Cruciadele; războaiele religioase din Franța), altele în numele gloriei patriei etc. Oare se cuvine să condamnăm și să interzicem dragostea, familia, religia, patria pentru aceasta? Ar fi absurd. În locul atâtor teoretizări și inventări, oare nu ar fi mai bine să trăim în armonie, în des invocatul concert al națiunilor? O națiune nu este un partid politic, născut prin înscrierea sa oficială în registrul partidelor și nici o cameră superioară sau inferioară a unui parlament. O națiune are o existență a sa, independentă de voința unor oameni sau foruri și continuă să existe, dincolo de orice dorințe individuale sau colective. Influențarea unei națiuni este absolut posibilă, dirijarea deciziilor sale este deasupra oricărei îndoieli, însă existența sa nu depinde de nicio forță politică, de nicio instanță. Cu alte cuvinte, parafrazându-l pe un mare luptător pentru libertate – Ioan Rațiu – existența unei națiuni nu se discută, ci se afirmă.”

„Istoria cuvântului națiune începe în antichitate și a suferit, de-a lungul timpului, o serie de schimbări de sens. Dar din aceste înțelesuri variate nu a lipsit niciodată în întregime etnicitatea, componenta de rudenie (inițial, poate, doar de sânge) și nici limba.”, Ioan-Aurel Pop, istoric

„În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea se vede funcționând o Europă a patriilor aflate în concurență, cu războaie între aceste patrii și cu întreceri pentru întâietate, pentru hegemonie europeană.”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

„Marile descoperiri geografice au îmbogățit rapid și masiv țările (regatele) maritime, cele cu ieșire spre Oceanul Atlantic: Anglia, Spania, Portugalia, Franța, Țările de Jos, Flandra, Danemarca etc. Bogățiile au venit prin jefuirea coloniilor”, Ioan-Aurel Pop

„Țările Române și apoi România de până la 1877 au plătit tribut turcilor și și-au văzut unele teritorii ocupate, deși nucleele lor nu au fost efectiv cucerite și nici încadrate în Imperiul Otoman ca vilaiete (pașalâcuri).”, Ioan-Aurel Pop

„Imperiul Țarist – recunoscut ca atare de occidentali la finalul domniei lui Petru I cel Mare (1682-1725) – și-a tras seva din coloniile terestre pe care și le-a format în estul Europei și în Asia (Siberia), inclusiv din America de Nord (Alaska).”, Ioan-Aurel Pop

„Națiunile nu au fost inventate din nimic, nu au fost scoase din pălăria vreunui prestidigitator la minut, ci au apărut și s-au dezvoltat treptat, dincolo de voința vreunui om.”, Ioan-Aurel Pop

„Este important de știut că cei care demonizează națiunile – comuniști, globaliști, deconstructiviști – provin din medii anglo-americane!”, Ioan-Aurel Pop

„Nu au existat războaie decise de națiuni, ci războaie decise de anumite elite ale unor națiuni, în care masele au fost târâte fără voia lor.”, Ioan-Aurel Pop