România merge pe drumul Ucrainei – drumul pierzaniei

Vicepreședintele SUA, domnul J.D. Vance, în discursul său deja celebru de la Munchen, a spus că parteneriatele strategice nu sunt posibile decât între părți care împărtășesc aceleași valori și, în primul rând, au adoptat democrația ca mod de organizare politică a societății. 

Această afirmație este cu mult mai importantă decât tot ceea ce se leagă de războiul din Ucraina, dar are și o legătură intimă cu acesta. De ce?

În primul rând, pentru că orice cooperare strategică – adică pe termen lung, cu obiective de importanță vitală, care angajează destinul istoric al fiecărui partener – trebuie să aibă obligatoriu la bază congruența intereselor strategice; interese care sunt expresia esențializată a identității naționale, circumscrisă de valorile care determină acea identitate și din care aceasta se extrage. Valorile respective se regăsesc în modul de a gândi și a trăi al membrilor națiunii, în viziunea lor despre lume și viață, în aspirațiile lor și în îngrijorările lor, în percepția lor asupra nevoii de securitate și în definiția specifică a respectivei securități. Dacă această congruență nu există, cu izvoarele ei de adâncime și temeliile ei durabile, nici parteneriatul nu poate exista sau este doar pasager și efemer, provizoriu și iluzoriu. 

Iată de ce, de mai mulți ani, am atras atenția, inclusiv în calitate de inițiator al parteneriatului strategic dintre România și SUA, că acesta și-a pierdut sau este pe cale de a-și pierde fundamentul, în condițiile în care politica României nu mai coincidea cu identitatea culturală a românilor, iar interesele strategice reale ale națiunii române se îndepărtau de cele declarate și invalidate popular, pentru a satisface obiectivele unei puteri care nu mai era cea a Americii, ci a unei oligarhii oculte având în administrația americană brațul înarmat al unui globalism revoluționar neo-marxist. Atât timp cât lanțul de cauzalitate intern, a cărei ultimă verigă era cea a intereselor strategice reale, se rupsese, legătura partenerială externă nu mai putea funcționa. Pentru salvarea sau reabilitarea unei asemenea legături, toate părțile trebuie să revină la ordinea politică internă națională care a definit democrația și i-a conferit funcționalitate.

În al doilea rând, fără să o spună direct, vicepreședintele SUA a făcut aluzie la conceptul „securității democratice”. Nu reiau aici demonstrația, dar îi voi repeta enunțul concluziv: democrațiile nu se războiesc între ele, se înarmează numai pentru a evita războiul și intră în război numai atunci când sunt atacate și nu există o altă cale de a evita confruntarea militară. Un stat care pledează pentru război dovedește o carență democratică gravă. Cum securitatea este indivizibilă, orice politică favorabilă războiului nu pune în pericol numai securitatea celui împotriva căruia este îndreptată, ci și pe a celui care promovează războiul.

Belicismul american este expresia deficitului democratic american. Susținerea acestui belicism de către hegemonii UE și sateliții acestora (precum România) reflectă un deficit de democrație similar. Din acesta decurge insecuritatea tuturor: a țintelor războiului și a perpetuatorilor lui. Actuala administrație americană, cel puțin declarativ, s-a angajat să restaureze democrația internă în SUA și să renunțe la război în afară. Cele două merg mână în mână. 

Înscrierea SUA pe un asemenea traseu o desprinde din alianța sa transatlantică  (NATO) și de parteneriatele ei strategice (precum cel cu România), în măsura în care europenii / românii nu aleg un parcurs similar. Nu este pentru că așa vrea un lider sau altul, ci pentru că aceasta este natura lucrurilor, legea obiectivă a vieții și a relațiilor sociale (inclusiv cele inter-statale). 

Iată decriptarea actualului discurs american. Sincer sau nesincer? Vom vedea. Nu îl putem, însă, ignora. 

Chestiunea opririi războiului din Ucraina nu este decât o aplicație a acestei teorii. Acest război nu este neprovocat și nu a fost inevitabil, așa cum sună narativul mincinos al primadonelor Occidentului euro-atlantic și al ventrilocilor lor. Simpla lui provocare vorbește despre deficitul democratic al provocatorilor. Sfârșitul războiului, care a produs atâtea daune nu doar ucrainenilor și rușilor, ci tuturor popoarelor europene și națiunii americane, presupune întoarcerea la democrație, iar întoarcerea la democrație va pune capăt războiului. 

A vorbi astăzi despre a pune capăt războiului, aduce în discuție și terminarea celui de al Doilea Război Mondial, el însuși o continuare a Primului Război Mondial, urmat de Războiul rece și de pacea rece a ordinii mondiale unipolare – pax americana. Al Doilea Război Mondial nu s-a sfârșit pe 9 mai 1945 și nici la Malta în decembrie 1989. Președintele Trump pare a înțelege azi, ceea ce președintele Gorbaciov a înțeles în anii 1980, că ocuparea militară a Europei implică cheltuieli pentru menținerea securității statelor ocupate; o securitate absolut necesară ocupantului și impusă de logica ocupației, care cere militarizarea permanent crescătoare a politicii lui interne și de aici sufocarea economică și socială a propriului popor. Este drumul care a dus la prăbușirea tuturor imperiilor.

Pentru SUA apare a fi, deci, vitală retragerea din Europa și concentrarea asupra securității interne prin refacerea democrației și a economiei naționale, a coeziunii sociale și naționale americane pe continentul său și în vecinătatea sa imediată sau apropiată (emisfera vestică). În acest scop are nevoie de pacea cu Rusia, mai mult decât de antanta cordială cu UE. 

De altfel, ultimele administrații americane, pornind războiul cu Rusia în Ucraina, au declanșat, printr-un efect de împingere și recul (un fel de sistem bielă-manivelă geopolitic), și războiul împotriva rivalului european sub acoperire de aliat, UE. Dacă Rusia nu a putut fi învinsă, UE a fost. Coșmarul american al unui nou Pact Ribbentrop-Molotov pare a fi fost eliminat, dar în locul său a devenit o realitate mult mai periculosul Pact Xi-Putin. Terenul pentru parteneriatul strategic al SUA cu Rusia, un coșmar franco-germen, este, deci, pregătit. Urgența lui este maximă. Prețul aproape că nu mai contează. 

Ce se va întâmpla în aceste condiții cu România? Abandonarea ei nu ar reprezenta pentru SUA o pagubă de nesuportat în actualul context.

Cum răspunde guvernul român, fiind, desigur, conștient că țara este înconjurată de puteri, mari și mici, dacă nu neprietene, cel puțin, cu agende geostrategice incompatibile cu acțiunea politică românească? (De agendă românească nu putem vorbi, întrucât România nu are nici o politică externă, singurele gesturi politice, și acelea de obediență externă, fiind cele ale unei mafii care a capturat statul.) Inclusiv Ucraina poate fi trecută în lista amenințărilor (actuale sau virtuale) la adresa securității statului român (ca și a celui moldav). Despre sentimentele Rusiei, învinsă (în visele unor neisprăviți) sau victorioasă (deja, pe teren), ofensată inutil de diplomația română aurească și odobească, nu are rost să mai vorbim.

Ei bine, România răspunde printr-o lovitură de stat, pretinzând obraznic, de parcă ar vorbi cu proștii cărora le poate insulta inteligența fără ca aceștia să își dea seama, că a găsit în dictatură rețeta pentru salvarea democrației. Expresia voinței populare, libertatea votului, a fost anulată întrucât ar fi fost influențată de Rusia; românii, chipurile, stau zid în fața imperialismului rus, chiar și cu prețul renunțării la libertățile lor individuale. 

Un atare argument abracadabrant, bun pentru a-i ameți pe jucătorii de alba-neagra,  nu a putut împiedica scoaterea imediată a României din grupul oficial recunoscut al statelor democrate, aplicându-i-se chiar raționamentul vicelui american: dacă Rusia poate afecta discernământul demosului român până în punctul în care acesta nu mai este în stare să își apere propriile interese prin vot universal direct, înseamnă nu cu rușii sunt prea agresivi, ci democrația română prea slabă. Or, cu o democrație atât de slabă SUA nu are cum fi partener strategic. Să se ocupe Rusia de ea sau Ungaria sau Serbia sau Turcia sau cine o vrea, dar nu America. 

Dacă Franța, unde un Președinte care a căzut la toate testele electorale se cramponează de putere și continuă să conducă țara spre război (intern și extern) cu un guvern fără legitimitate democratică și fără majoritate parlamentară, dorește să „apere” România de Rusia (revenită la relații normale cu SUA și aflată în centrul unor concentrări de putere precum BRICS sau Organizația de cooperare de la Shanghai), poate să își trimită soldații în bazele militare de la Kogălniceanu sau altele similare; cu precizarea că de acolo nu se va putea acționa sub egida NATO, al cărei centru de putere nu se află la Bruxelles, ci la Washington. 

Întrebarea adresată de Președintele Trump, premierului britanic, doritor să recupereze panașul imperial englezesc pentru a mai păstra unit Regatul zgâlțâit de secesionismul scoțian, irlandez și se pare, chiar, galez – „Și crezi că poți bate Rusia în război fără SUA?” – ar trebui să țiuie în urechile celor care ocupă abuziv Palatul Victoria. 

Surzi la asemenea mesaje, uzurpatorii puterii de la București, accelerează și confirmă caracterul continuat al loviturii de stat date prin anularea alegerilor, arestându-l cu procedee staliniste pe cel mai popular candidat la alegerile prezidențiale și provocând instabilitate social-politică, în chiar proximitatea frontului ucrainean. Când auzi acuzația de fascism, după ce marele Klaus Iohannis a revendicat expres statutul său și al organizației pe care o conducea de succesor al Grupului Etnic German, condamnat la Nuremberg, spre deosebire de Garda de Fier, ca entitate nazistă, te apucă râsul; dacă nu te-a luat plânsul mai înainte. 

Acesta nu este, însă, singurul răspuns dat semnalelor americane. În plus se mai declanșează o teroare de stat similară celei de la apogeul regimurilor naziste și din perioada cea mai rea a „comunismului real”; în timp ce pe la întâlnirile liderilor UE, Președintele interimar al României, care, oricum, potrivit Constituției, nu avea ce căuta acolo, și ministrul de externe continuă declarațiile privind susținerea războiului din Ucraina „cât timp va fi necesar” (adică, până la ocuparea integrală a Ucrainei și moartea ultimului ucrainean?) și repetă papagalicește vechea mantră bidenistă a războiului „neprovocat” pornit de Rusia demonului Putin împotriva arhanghelului Zelenski. Nu numai că România, care are interese strategice în Ucraina, nu a fost invitată nici măcar la consultările „principalelor state europene” convocate la Paris, dar se postează și pe poziții de natură a împiedica orice negocieri de pace. 

La limită, ar fi bine dacă întreaga vină pentru acest război ciudat pornit de România contra partenerului său strategic american ar putea fi pusă exclusiv pe seama inepției guvernanților români. Iată, însă, că ambasadele unor state europene acuzate de SUA ca având suficiente probleme cu democrația spre a nu se mai califica pentru alianța cu aceasta, vin să gireze regimul politic hibrid de la București (adică un autoritarism care încă mai mimează respectul pentru guvernarea legii și drepturile politice, fără ca o asemenea state să mai poată fi evaluată ca fiind măcar o democrație debilă) și își reafirmă încrederea în caracterul funcțional al democrației române și corectitudinea unui sistem judiciar tocmai prins „cu rața în gură”. Tartorii vest-europeni își pun, astfel, singuri palma în cap, recunoscând că România este, de fapt, prepusul lor. Ce înseamnă asta? 

Aceasta înseamnă că România a ajuns teatru de război între conspirația statului subteran american cu oligarhii europeni, pe de o parte, și SUA, reprezentată legitim de administrația Trump, pe de altă parte. Asta în timp ce relația cu Rusia este de declarată ostilitate, cea cu China este rece, iar cea cu vecinii imediați sau apropiați (de la Ungaria până la Turcia) este, în cel mai bun caz, ambiguă. 

Observând o asemenea evoluție nu putem evita remarca potrivit căreia România devine o extensie a frontului ucrainean unde se confruntă acum mai mult ca niciodată SUA și UE, pe lângă confruntarea dintre UE și Rusia. A nu fi azi în tabăra americană înseamnă să te declari în război cu Rusia. A fi în tabăra UE, înseamnă să fii în război cu SUA. 

Nu se pune, problema, desigur, ca România să intre în război cu UE sau să părăsească UE. România trebuie, însă, să își amintească faptul că este membru cu drepturi depline al UE (măcar și numai teoretic) și că aceasta este o uniune de state națiune suverane, care are nevoie rapid atât de reforme profunde – convenționale, instituționale și politice, cât și de o revenire la litera și spiritul tratatelor constitutive. Singură dacă este nevoie, împreună cu Ungaria, Bulgaria, Polonia, Slovacia, Croația, Austria și alții, dacă este posibil, ea trebuie să acționeze pentru demiterea Comisiei von der Leyen și stăvilirea iresponsabilelor tentative hegemonice ale Franței sau ale altor profitori europeni care vor să monopolizeze protagonismul într-o entitate gândită a fi o democrație transnațională, dar amenințată de căderea fie într-un nou imperialism continental fie într-un al Treilea Război Mondial.

Dacă nu o va face, înfrângerea Occidentului colectiv în Ucraina va continua cu înfrângerea lui în România, de o manieră similară cu ceea ce se vede deja la vecinul nostru din răsărit. Doamne ferește ca o înțelegere între SUA și Rusia să prindă România într-o relație rece-tensionată cu amândouă, pierdută într-o UE ruptă din legătura strategică transatlantică și aflată în ostilitate cu amândouă. Atunci însăși integritatea statului român va fi pusă sub semnul întrebării.