140 de ani de la nașterea lui Vasile Voiculescu, mărturisitor, poet și doctor fără de arginți

Miercuri, 27 noiembrie, se împlinesc 140 de ani de la nașterea lui Vasile Voiculescu, mărturisitor, poet și doctor fără de arginți.

Vasile Voiculescu s-a născut în ziua de 27 noiembrie 1884, în comuna Pârscov, județul Buzău, fiind fiul lui Costache Voicu și al Sultanei Hagiu. Ulterior, a luat numele de Voiculescu.

A urmat şcoala din Pleşcoi, apoi cursurile liceale la Buzău şi Bucureşti, terminând liceul la Colegiul „Gheorghe Lazăr”. S-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, la care a renunțat și a ales Facultatea de Medicină.

A absolvit medicina în 1910 şi s-a căsătorit cu Maria Mitescu, studentă şi ea la Medicină, cu care a avut cinci copii. Anul 1946 reprezintă un moment de cotitură pentru Vasile Voiculescu, fiind anul în care soția sa moare în urma unei comoții cerebrale.

„În căutările sale duhovnicești, a găsit cercul religios „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, frecventat de renumiți monahi, teologi, oameni de cultură care au înțeles să-L caute pe Dumnezeu stăruitor, având în vedere tăvălugul bolșevic ce deja strivise multe vieți și idealuri creștine.  De la membrii monahi ai grupării a învățat să se apropie și să practice Rugăciunea inimii. Simțind „pericolul” reprezentat de o mână de oameni pașnici, iubitori de frumuseți spirituale, culturale, regimul totalitar a desființat „Rugul aprins”, numeroşi membri sfârșind în închisorile comuniste. Printre ei s-a numărat şi firavul poet Vasile Voiculescu, arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, în pofida vârstei sale de aproape 74 de ani. Deşi trăia atât de sfios, neîmpricinat cu nimeni, s-a văzut acuzat de uneltire contra ordinii sociale.

În perioada dramaticelor interogatorii, venerabilul om de cultură a încercat să se apere cu demnitate, susținând că „Rugul aprins” nu constituia o mișcare antinațională, nici fascistă, ci doar un cerc literar, religios. După patru luni de chinuri, de nenumărate umilințe, procesul s-a încheiat la 8 noiembrie 1958 cu o nedreaptă condamnare la cinci ani de temniță. Inițial, l-au închis pe Voiculescu la Jilava, transferându-l apoi la Aiud. Demn, tăcut, Vasile Voiculescu a suportat cu nădejde creștinească torturile încarcerării. După eliberare nu a povestit nimic, nici nu a încercat să se victimizeze cu atrocitățile suferite în detenție. Însă după 1990, mulți colegi de suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu. Bunăoară, istoricul Vasile Boroneanţ afirma: „am zărit (în celulă, n.r.) un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu”. Frigul, mizeria, foamea l-au răpus pe asceticul poet, căci contractase o necruțătoare boală, TBC la coloana vertebrală, care l-a imobilizat într-o stânjenitoare infirmitate fizică. Cu toate acestea, sufletul său continua să iradieze lumină și pace, căci, după spusele aceluiași camarad de celulă, „era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav s-a repezit să-i ia mâncarea. Răspunsul blajinului încarcerat la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare»”.

Întrebat adesea cum privește atrocitățile îndurate, cu voce caldă, pașnic, răspundea: „asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc”. După patru ani de zguduitoare chinuri, poetul, coborât parcă dintr-o icoană, a fost eliberat. Un fel de a spune „eliberat”, căci nici nu se putea mișca din cauza bolii. Prin rugăciune și meditație se liberase de mult… La 2 mai 1962, familia l-a luat din pușcăria de la Aiud, ducându-l în odăița sa din București, unde maldărele de cărți îl așteptau în pacea isihastă, dorită de atâta vreme. A urmat apoi un an de dureri, de necruţătoare suferințe, până ce, în noaptea de 25 aprilie 1963, Domnul l-a trimis pe îngerul Său să-l cerceteze pe încărunțitul poet Vasile Voiculescu. Astfel și-a luat zborul către înălțimi celeste un suflet bun, milostiv, un medic de trupuri, dar și un mânuitor iscusit al condeiului, un căutător de liniști isihaste, un mare iubitor de frumuseți nepieritoare”, notează Doxologia.

Vasile Voiculescu- un rugător și mărturisitor

„A trecut modest, tăcut, discret, aproape neobservat printre noi şi a lăsat în suflete frumuseţi cereşti, aripi de îngeri, splendori omeneşti. Lipsit de dinamism şi agresivitate, el a fost un contemplativ, un rugător, un mărturisitor. Cu grijă şi migală şi-a şlefuit sufletul până ce a văzut cerurile deschise. Citindu-l, ne face frumoşi şi buni ca sufletul său.

Poezia lui a urcat pe cele din urmă trepte ale liricii româneşti şi este candidată la primul loc. În Sonetele după Shakespeare poetul a ajuns la miezul expresiei creştine înfăţişată în dimensiunea ei mistică şi umană. A scris şi proză. A participat activ la mişcarea „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim, fapt pentru care a şi fost condamnat. Când boala deja îl distrusese, a fost eliberat ca să moară acasă. Vasile Voiculescu nu a fost publicat. Despre Vasile Voiculescu nu se vorbeşte. Despre Vasile Voiculescu se va vorbi în viitor. Doctor, poet şi mistic – Vasile Voiculescu.” (Ioan Ianolide – „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”, Editura Bonifaciu, București, 2012, pp. 309-310)

Vasile Voiculescu- Cu Domnul la masă

„Mâncând, crezui că te supăr cu lăcomia

Şi-mi pedepsii în ajunări păcătosul pântec.Pe urmă, că nu-ţi place jocul, bucuria:M-am cernit şi-am sugrumat orice cântec.

Tu însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine,Tu, Domnul marelui praznic al vieții, ne dai povaţă:Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine,Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă!”

(Doxologia)