Românce care L-au iubit pe Dumnezeu

În așteptarea anului 2026, declarat Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar în Patriarhia Română, ne îndreptăm atenția spre câteva personalități feminine care, cu toate că nu sunt incluse în sinaxare, au influențat viața religioasă, cultura și istoria țării noastre, notează Basilica.ro.

Fie că au născut și au educat viitori sfinți, au adus un suflu nou culturii sau au impresionat prin spiritul lor de jertfă, aceste femei constituie veritabile modele care ne pot inspira și încuraja în propriile noastre vieți.

Monahia Agafia Ilie (1876 – 1968)

Monahia Agafia Ilie a fost mama Sfântului Cleopa de la Sihăstria, o mamă jertfelnică, care a născut 10 copii și a trecut prin suferința pierderii a 9 dintre ei de tineri. Dintre aceștia, 5 intraseră în monahism, iar cel care a trăit până la o vârstă înaintată a fost Sfântul Cleopa.

Chipul monahiei Agafia Ilie este evocat de părintele Ioanichie Bălan într-un volum dedicat vieții părintelui Cleopa și în Patericul Românesc, în rândul călugărilor și maicilor cu viețuire sfântă din secolul XX.

Cuviosul Cleopa obișnuia să povestească despre atmosfera plină de cucernicie din casa copilăriei. Aveau o cameră plină cu icoane, ca un paraclis, iar părinții, împreună cu copiii se trezeau noaptea, citeau la Psaltire și făceau metanii. Părinții, Alexandru și Ana, erau nelipsiți de la slujbele bisericii, făceau milostenie, nu-și adresau cuvinte necuviincioase și duceau o viață în Hristos.

Părintele Ioanichie Bălan schițează astfel portretul maicii Agafia: „Era o femeie simplă, mică de statură, fără carte, dar cu o memorie deosebită. Ea adeseori plângea, căci avea darul lacrimilor”. După ce a rămas văduvă, în anul 1943, a fost adusă de părintele Cleopa la schitul Agapia Veche, unde a fost tunsă în monahism cu numele Agafia. După 20 de ani de viață călugărească, în 15 septembrie 1968, a trecut la Domnul la vârsta de 92 de ani.

Monahia Olga Gologan (1889-1971)

Monahia Olga Gologan s-a născut în 23 mai 1889, în județul Ialomița, iar la vârsta de 7 ani a intrat ca novice în obștea Mănăstirii Țigănești de lângă București, sub ocrotirea mătușii sale, monahia Epiharia Moisescu.

A devenit educatoare în cadrul leagănului de copii Sf. Ecaterina din București, iar apoi a lucrat la asociația pentru copii orfani a mătușii sale, „Acoperământul Maicii Domnului”. Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a determinat mutarea asociației la Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea. Una dintre monahiile care au însoțit-o pe maica Olga își amintește că atunci când au ajuns la mănăstire „și-au făcut loc prin iarba înaltă de doi metri din curte pentru a putea intra în biserică și a săruta moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul”.

După retragerea maicii Epiharia, conducerea asociației a fost preluată de maica Olga. Datorită activității sale bogate, plină de dragoste și jertfă față de copii și de maici, a căpătat numele de „mama Olga”. A adunat în jurul său peste 200 de maici și 800 de copii, pe care i-a crescut duhovnicește, dar a avut grijă să nu le lipsească nici lucrurile materiale.

A adus de la București duhovnici renumiți: Sfântul Sofian Boghiu, arhimandritul Benedict Ghiuș și părintele Daniil Sandu Tudor, pentru a le învăța pe monahii rugăciunea inimii. Maica Olga le îndemna pe ucenicele sale la rugăciune neîncetată, pentru orice nevoie aveau, și era nelipsită de la slujbele mănăstirești.

Copiii erau implicați în activități artistice, precum spectacole, una din sursele de venit ale mănăstirii, alături traduceri. Cu aceste resurse, maica Olga a reușit să achite o uzină electrică și astfel, să introducă curentul electric în clădirile mănăstirii. În toate aceste activități a fost susținută de sora sa, monahia Teodosia Gologan.

Olga Greceanu (1890 – 1978)

Cu toate că este o personalitate marcantă a culturii românești, peste imaginea Olgăi Greceanu s-a așternut uitarea. Prea puțini își mai amintesc despre numeroasele sale contribuții în pictură, literatură și în afirmarea valorilor românești peste hotare. Regimul comunist a încercat să-i șteargă numele din istoria țării prin arderea sau ascunderea cărților și prin acoperirea cu var a picturilor sale.

După 1989, au ieșit la suprafață opere, manuscrise și fresce, precum și mărturii despre personalitatea sa. O parte din manuscrisele salvate fuseseră dăruite prietenului său, Arhimandritului Benedict Ghiuș, pe care îl cunoscuse la întâlnirile Rugului Aprins, fiind singura femeie care a făcut parte din această mișcare.

Olga Greceanu s-a născut la Mănăstirea Nămăiești din județul Argeș, în 17 august 1890, fiică a unui nobil polonez catolic și a unei mame protestante de origine germană. Cuplul și-a botezat ultimii doi copii, printre care și Olga, în religia ortodoxă. Activitatea ferventă de mai târziu, din cadrul bisericii, și apărarea credinței ortodoxe, au fost exclusiv alegerea ei.

A avut o căsnicie de 47 de ani cu Nicolae Greceanu, inginer de renume, proprietar al celei mai vechi cule de la Măldărești și descendent al boierimii. Acestea au fost și motive ale prigoanei și marginalizării sociale la care au fost supuși de regimul politic. O contribuție majoră a Olgăi Greceanu o constituie Dicționarul Biblic Ortodox, în care a explicat și a interpretat fapte și personaje din Sfânta Scriptură. A scris de mână, cu o caligrafie remarcabilă, 8 volume pe care le-a dăruit Bibliotecii Sfântului Sinod. A publicat mai multe cărți: de specialitate, tâlcuiri ale Sfintei Liturghii, impresii de călătorie și beletristică.

A fost distinsă cu Crucea Patriarhală și i s-a oferit dreptul unic, sub Patriarhii Nicodim și Justinian, de a predica în biserici. Avea un program fix, fiecare zi a săptămânii era dedicată unei biserici din București, iar în duminici predica la diverse biserici, prin rotație.

Activitatea sa principală s-a desfășurat în jurul picturii, în special a picturii murale religioase. Părintele său duhovnicesc, Sfântul Sofian de la Mănăstirea Antim mărturisea despre ea în anul 2000 că „este un nume peste care nu se poate trece atunci când este judecată istoria picturii murale românești”.

A studiat științele exacte în Belgia, dar în același timp a urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase și a întreprins călătorii de studiu în Italia și Franța. A cercetat contribuția femeilor în pictură în SUA și în țările nordice, iar la întoarcerea în țară a contribuit la organizarea unor expoziții a femeilor – pictor. Împreună cu Cecilia Crețescu-Storck a fondat primul Sindicat al Artelor Frumoase din România. A deschis o expoziție de pictură românească la New York, iar prima doamnă Eleanor Roosevelt a invitat-o la Casa Albă.

A pictat în mai multe instituții din București, cum ar fi Primăria Sectorului 1, Gara Regală din Mogoșoaia, Palatul Sfântului Sinod. A pictat în întregime biserica din satul Bălteni din județul Dâmbovița, cele 4 mozaicuri din pridvorul Mănăstirii Antim și a contribuit la repictarea a numeroase lăcașuri de cult precum: biserica din satul Mănăstirea, județul Călărași, bisericile Tudor Vladimirescu și Bariera Rahovei din București. Din anul 1968, între bisericile pe care le-a restaurat sub autorizația Patriarhiei se numără: Precupeții Noi, Sapienței, Bumbăcari, Sf. Ioan – Piață, Schitul Darvari.

Maria Stăniloae (1906 – 1993)

Maria Stăniloae a fost soția Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului XX, recent canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Este adesea numită „model de preoteasă” și, începând din anul 2022, un grup de presbitere din parohiile ortodoxe din Germania au luat-o ca ocrotitoare a asociației lor.

Maria Stăniloae s-a născut în 3 august 1906, în localitatea Șura Mare din județul Sibiu, într-o familie de țărani cu 8 copii. S-a căsătorit în timpul studenției cu Dumitru Stăniloae, pe atunci tânăr profesor la Academia Teologică. Au avut împreună 3 copii. Primii doi, gemenii Dumitru și Mioara, au trecut la Domnul la vârste diferite, dar fragede. Cel de-al treilea copil, Lidia, a trăit 83 de ani și a devenit scriitoare și om de știință.

Blondina Gobjilă (1906 – 1971)

Blondina Gobjilă s-a născut într-un sat din Basarabia în 24 februarie 1906, fiind cea mai mică fiică a unei familii de preot. Părinții săi au botezat-o Blondina după numele Sfintei Mucenițe Blandina, sărbătorită în 25 iulie.

Încă de mică cânta la strană și știa Sfânta Liturghie pe de rost. A ajuns profesoară și s-a căsătorit cu inginerul Gheorghe Gobjilă, iar împreună au avut un fiu. În iunie 1940, când Rusia a preluat controlul asupra Basarabiei, familia mamei Blondina nu reușit să se refugieze în România. Autoritățile comuniste doreau să-i păstreze în Basarabia, deoarece erau oameni apreciați de comunitate și aveau nevoie de ei.

Mama Blondina a susținut cu tărie și curaj în fața bolșevicilor dorința de a pleca în România, căreia dorea să-i slujească. Arestat fără motiv, soțul său a fost păcălit să-și semneze sentința, promițându-i-se că soția sa va rămâne liberă. Însă, au închis-o și pe ea, doar pentru că era membră a familiei arestatului. Experiența sa din lagărele din Siberia este descrisă în cartea de memorii „Suferințele Mamei Blondina”.

Timp de 15 ani a fost privată de libertate, a înfruntat frigul, foamea, munca epuizantă și domiciliul forțat. Durerea sa a fost îndulcită de gândul la Mântuitorul Hristos pe care l-a visat în închisoare, răstignit, cu coroana de spini pe cap, spunându-i: „Vezi cât sufăr și eu pe nedrept, nevinovat?”

După eliberare, mama Blondina s-a stabilit la Iași și a continuat să slujească aproapelui, să ducă o viață jertfelnică, în permanentă rugăciune. Greutățile nu au încetat nici după stabilirea Iași, înfruntând ispite din partea fiului său, căsătorit cu o femeie atee. Dumnezeu i-a adus însă alinare prin slujirea pe care a făcut-o în Catedrala Mitropolitană, aproape de Sfânta Cuvioasă Parascheva care a făcut numeroase minuni cu ea. Tot în cartea de memorii, mama Blondina consemnează din minuni pe care Sfânta Parascheva le-a făcut cu alți oameni, la care a fost martoră.

Schimonahia Paisia Simion (1908 – 2013)

În fața unei case din apropierea Pieței Rahova din București, obișnuiau să se adune frecvent oameni din toate păturile sociale, mireni, clerici sau monahi, în căutarea unui sfat duhovnicesc. Fiecare venea pentru a-și aduce durerea în fața Schimonahiei Paisia, imobilizată la pat, dar înzestrată de Dumnezeu cu multe daruri duhovnicești și cu un duh de pace și bucurie pe care îl transmitea și celorlalți.

Nu se găsesc multe surse, fizice sau digitale, prin care să aflăm mai multe despre ea. Câteva detalii și întâmplări apar în cartea „Sfinții de lângă noi” de Ciprian Voicilă, care descrie și întâlnirea cu maica. Informații despre viața ei au fost transmise celor care au întâlnit-o și prin părintele său duhovnic, Irineu Curtescu, starețul mănăstirii Ponor.

Schimonahia Paisia s-a născut în Curt Bunar, pe teritoriul Cadrilaterului, și a dus o viață dăruită cu totul oamenilor. În casa ei simplă îi primea pe călătorii din țară și din afara granițelor. I-a oferit adăpost și părintelui Nicodim Măndiță, care era urmărit de regimul comunist. Părinții din Sfântul Munte au călugărit-o direct în schima mare. Se spune că avea coloana vertebrală frântă, dar și-a purtat cu bucurie crucea, dorind din inimă să-I urmeze lui Hristos și mucenicilor.

Maica Paisia a trecut la Domnul în 24 noiembrie 2013, la vârsta de 105 ani și a fost înmormântată în cimitirul mănăstirii Pasărea. În cuvântul ținut la înmormântare, părintele Irineu, duhovnicul său a subliniat că cele mai mari nevoințe ale maicii au fost postul, rugăciunea și citirea cărților duhovnicești. Cu aceeași ocazie, a ținut un scurt cuvânt și părintele Emanuel Ganciu, care a povestit cum, prin rugăciunile maicii Paisia, un preot care suferise o congestie cerebrală s-a vindecat de pe o zi pe alta.

Elisabeta Rizea (1912 – 2003)

Elisabeta Rizea este un simbol al rezistenței anticomuniste din România. Provenea din comuna Domnești, județul Argeș, din familia liderului țărănist Gheorghe Șuta, ucis de Securitate. După înființarea grupului de rezistență de la Nucșoara, condus de Toma Arnăuțoiu, Elisabeta și soțul său, Gheorghe, i-au ajutat pe luptători cu provizii de alimente, haine și informații prețioase.

Familia a fost permanent în vizorul Securității, iar soțul a fost arestat și condamnat la 15 ani de muncă silnică. La vârsta de 38 de ani, Elisabeta Rizea a suferit prima condamnare, nu pentru că trupele de Securitate, recunoscute pentru incompetența lor ar fi prins-o, ci pentru că a fost trădată, un motiv frecvent al capturării partizanilor și al celor care îi ajutau. A fost eliberată după 6 ani, dar a continuat să sprijine rezistența.

După arestarea grupării Arnăuțoiu, în 1958, a venit și a doua condamnare: 25 de ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică și confiscarea averii. A fost eliberată în 1964, în urma unui decret de grațiere. În documentarul Memorialul Durerii realizat de Lucia Hossu-Longin, Elisabeta Rizea povestește despre cum i-a ajutat pe luptători și despre chinurile îndurate în închisoare.

Aceste relatări se regăsesc și în cartea Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara. Eroina oferă câteva mărturii cutremurătoare despre torturile îndurate, în urma cărora și-a pierdut toți dinții, iar părul i-a căzut după ce a fost spânzurată. Aceasta mai mărturisește cum le ocrotea pe bătrânele din închisoare: „spălam pentru ele tinetele, măturam în locu lor (…) Le făceam io la alea bătrâne. Îmi plăcea să fac mișcări, să muncesc”.

Ceea ce se desprinde în mod aparte din povestea vieții sale este angajamentul de a-și păstra conștiința curată și de a nu trăda pe nimeni, dar și curajul de a porni de la început după ce i s-a luat abuziv toată agoniseala de o viață.

Principesa Ileana – Maica Alexandra (1909-1991)

Zorica Lațcu, călugărită cu numele Teodosia, s-a născut în data de 17 martie 1917, în Ungaria, din părinți români, refugiați din calea Primului Război Mondial. La finalul conflictului, familia s-a întors la Brașov, orașul copilăriei și al tinereții viitoarei maici. De mică, a fost diagnosticată cu o boală care nu-i permitea să se miște și să vorbească normal, dar care nu i-a afectat inteligența nativă.

După ce a urmat facultatea de filologie, a fost numită preparator universitar și a lucrat alături de Sextil Pușcariu la editarea Dicționarului Limbii Române. În paralel, și-a exersat talentul literar prin poezii, care au început să fie publicate și apreciate de oameni de cultură. Primul volum de versuri a apărut în 1941, la Sibiu.

La Mănăstirea „Sâmbăta de Sus” l-a întâlnit pe Sf. Arsenie de la Prislop, care i-a devenit duhovnic și i-a deschis calea către Dumnezeu. Tot aici i-a cunoscut și pe Sfântul Serafim Popescu și pe Părintele Teofil Părăian, de care a rămas legată duhovnicește. Acest mediu i-a fost propice pentru a începe să creeze poezie creștină cu caracter mistic.

Vizitele și șederile dese la mănăstire au născut în sufletul său dorința de a intra în viața monahală. Sfântul Arsenie a îndrumat-o către Mănăstirea Vladimirești, unde s-a retras în 1948 și unde a fost tunsă în monahism doi ani mai târziu.

În perioada martie 1955 – august 1956, a fost închisă de autoritățile comuniste la Galați din considerente politice. Aspazia Oțel Petrescu spune despre această etapă din viața maicii: „Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea știa ca nimeni alta să se aștearnă la picioarele singurului Mântuitor”.

După ce a fost eliberată a locuit o vreme în zona Galațiului, iar între 1970 – 1990, a locuit la Brașov, mergând frecvent la mănăstirile Nicula, vara, și Sâmbăta de Sus, toamna. A dat meditații la germană, franceză, greacă și latină și a contribuit la traduceri din scrierile Sfinților Părinți.

În 1990, a revenit la Mănăstirea Vladimirești, redeschisă în acel an, iar peste câteva luni a trecut la Domnul la vârsta de 73 de ani.

Părintele Teofil Părăian a fost cel care a făcut cunoscută poezia maicii Teodosia, cenzurată înainte de 1989, în cadrul predicilor și conferințelor susținute după dobândirea libertății de exprimare.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta (1920 – 2006)

Academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga este unul dintre marii dascăli ai țării noastre și unul dintre cei importanți eminescologi. Timp de 34 de ani a fost profesoară la catedra de Literatură Universală și Comparată a Universității din București și a publicat 4 volume dedicate poetului Mihai Eminescu.

A avut o educație temeinică, primită de la o vârstă fragedă de la tatăl său, jurist, și de la mama sa, filolog. O mătușă și bunicul, preot, au familiarizat-o cu viața în biserică, mersul la slujbe, spovedania și împărtășania. Mai târziu, părintele Gheorghe Chiriac, care era doctor în teologie, trecuse prin închisoarea comunistă și o iubea mult pe Maica Domnului i-a spus să încerce rugăciunea inimii: „Încearcă, și când te uiți la icoana Ei, du imaginea Ei în inimă și întoarce-o înapoi în minte, fă gimnastica asta ca să-ți faci calea liberă pentru mai târziu, să-ți curățești inima pentru Mântuitorul”.

A urmat facultățile de Drept și Filologie și a devenit profesor, avându-l ca model pe Tudor Vianu. A introdus Biblia în bibliografia studenților și ca subiect de examen. A adus în fața tinerilor autor interziși și „a găsit curajul și inteligența de a face o literatură comparată în așa fel încât studenții să înțeleagă adevărurile neoficiale din spatele mesajului oficial”.

A avut o căsnicie fericită timp de câteva decenii, dar nu a avut copiii. În schimb, înainte de 1989, a cununat 17 perechi și a botezat 11 copii. După moartea soțului său, a decis să se retragă la Mănăstirea Văratic, un spațiu pe care îl cunoscuse din tinerețe în timpul reuniunilor culturale alături de alți intelectuali și oameni ai bisericii.

A fost tunsă în monahism de părintele Iustin Pârvu și a primit numele Benedicta. Ca monahie a declarat: „Am socotit că un creștin intelectual trebuie să-și petreacă ultimii ani ai vieții așa cum se făcea pe vremuri, și mai cu seamă soțiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mănăstiri. Era o frumoasă obișnuință, mai ales în lumea boierească”.

Maica Benedicta a trecut la Domnul în 5 mai 2006 și a fost înmormântată în cimitirul Mănăstirii Putna.

Natalia Manoilescu Dinu (1920 – 1992)

Natalia Manoilescu Dinu s-a remarcat printr-o contribuție, mai puțin vizibilă în perioada comunistă, dar importantă în teologia românească. Gândirea sa a fost transpusă în câteva opere de referință precum „Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă”, studiile hagiografice despre Sf. Maria Magdalena și Sf. Ier. Calinic de la Cernica și lucrarea centrală, o monografie, „Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii”.

O sursă pentru cunoașterea personalității sale o constituie Memoriile, publicate în 2007 la Editura Renașterea, prefațate de fiul său, prof. univ. dr. Mihai Dinu, și ulterior, în 2014, la Editura Spandugino.

Natalia Manoilescu Dinu s-a născut în familia gânditorului politic și economic Mihail Manoilescu, care a ocupat funcția de ministru de externe în timpul regelui Carol al II-lea, iar, mai târziu, a avut o căsnicie împlinită timp de 55 de ani, alături de profesorul și juristul Valeriu Dinu. În introducerea la memoriile sale se regăsesc câteva aspecte interesante despre viața ei precum faptul că „se bucura aproape copilărește de participarea la orice reuniune mondenă” și nu o găsea „incompatibilă cu viața religioasă”. În timp ce se bucura de modă, de excursii sau dans, avea o viață interioară bogată. Copiii săi îi vedeau adeseori chipul radiind de fericire când se ruga cu lacrimi în fața icoanei Mântuitorului.

A primit o educație temeinică la domiciliu, fapt care i-a permis să predea mai multe materii: limba și literatura română, geografie, istorie, științele naturii. A fost licențiată în filosofie și teologie, dar a fost interesată de diverse domenii precum arhitectura, pictura sau artele decorative. A redactat și un manual de botanică după care au învățat multe serii de elevi, dar l-a semnat cu numele soțului său în lipsa unei diplome de specialitate.

De remarcat este faptul că a fost fiică duhovnicească a Sfântului Dumitru Stăniloae, care i-a prefațat cartea despre teologia Sfântului Duh și a Arhimandritului Benedict Ghiuș.

A fost profund afectată de arestarea nejustificată a tatălui său și sfârșitul în închisoarea de la Sighet, despre care a aflat la 8 ani distanță. În addenda memoriilor sale notează câteva motive de bucurie la „scuturarea de jugul comunist” printre care faptul că „vom putea vorbi și scrie despre cei uciși în ultimii 45 de ani”, „religia a reintrat în drepturile sale firești” sau „toți copiii din țara aceasta vor avea parte de un învățământ care să corespundă înclinărilor și aspirațiilor lor”.

Aspazia Oțel Petrescu (1923 – 2018)

Aspazia Oțel Petrescu s-a născut în 1923, într-un sat din apropiere de Cernăuți, în România Mare. Părinții săi, ambii învățători, le-au oferit Aspaziei și fratelui său o copilărie idilică și i-au familiarizat cu viața Bisericii, ducându-i cu regularitate la Sfânta Liturghie.

După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, familia a luat drumul exilului în patria mamă, trăind permanent cu frica de a nu pleca spre „ghețurile eterne ale Siberiei”, din cauza originilor bucovinene. Cu un talent literar remarcat încă din primii ani de școală, Aspazia a urmat Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj. În studenție s-a implicat în activitățile Frăției Ortodoxe Române Studențești alături de alți tineri, formând o generație care „a suprasaturat temnițele comuniste”.

Până la arestarea sa, prin intermediul bunei prietene, Zorica (maica Teodosia) Lațcu, l-a cunoscut pe Sf. Arsenie de la Prislop, la care s-a spovedit. Părintele duhovnic îi va da un cuvânt pe care-l va păstra în inima ei și care o va călăuzi în calvarul ce a urmat: „Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult își adaugă”. A fost arestată în plină sesiune de examene, la vârsta de 25 de ani. După cum ea însăși mărturisește, „și-a lăsat la picioarele lui Iisus întreaga ei tinerețe”, o tinerețe marcată de bătăi, teroarea frigului, boli, condiții de trai mizere și permanenta foame, toate cumulate în cei 14 ani de temniță grea la Mislea, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoșani și Arad.

Aceste dureri au fost presărate și cu bucurii ale sufletului, între care, o experiență mistică pe care o trăiește după ce este aruncată în pivnița închisorii, înțesată de șobolani. Cuprinsă de o frică de moarte, strigă din adâncul sufletului său către Dumnezeu, iar Acesta nu întârzie să-i răspundă. Tot spațiul din jurul său este transformat în alb, „un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor”. În același timp, simte o „încredere nețărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat și totuși mistuitor ca un rug fără arsură”.

Rugăciunea fierbinte, dragostea și solidaritatea cu cei jurul său o ajută să reziste până la eliberarea din 1962, când se întoarce în sânul familiei stabilite la Roman. Va crește cei doi copii din prima căsătorie a soțului său și își va îngriji mama vreme de 19 ani. După căderea comunismului, Aspazia Oțel Petrescu nu a încetat să mărturisească în conferințe, interviuri și întâlniri despre jertfa celor care au pătimit pentru credință și neam în închisorile regimului ateu.

A trecut la Domnul în 23 ianuarie 2018, după câteva luni de suferință în care a fost îngrijită de maicile de la mănăstirile Diaconești și Petru Vodă.