Libertate, unitate, credibilitate*

Trăim un paradox pe care nu părem a-l sesiza. În vreme ce invocăm tot mai des libertatea, devenim tot mai puțin liberi. Constrîngeri nenumărate se nasc peste noapte pentru a ne apăra libertatea. Una dintre puținele libertăți pe care ni le mai îngăduim este aceea de a ne asocia cu cine vrem. De cum gestionăm această libertate depinde dacă ne păstrăm credibilitatea.

Această libertate a noastră nu convine unora, care ne reproșează că, fiind liberi, atentăm la unitate. De la unitatea în acțiunea pentru un ideal pînă la, vorbă mare, unitatea națională. E ca și cum am fi acuzați că disprețuim prietenia pentru că ne alegem prietenii.

Românilor le place să invoce nevoia de unitate, aproape la fel de mult ca dreptul de a fi liberi. Însă, la o adică, majoritatea nu face nici un efort pentru a păstra unitatea.

Credibilitatea are un rol major și în această chestiune. Nu poți să te asociezi, doar de dragul unității, cu cineva care nu prezintă credibilitate. Nici nu poți păstra un parteneriat, sau unitatea unei echipe dacă nu mai există încredere.

Dar mai are rost să expunem aici lucruri aparent limpezi pentru toată lumea?

Categoric, da. Ne obligă frecventele discuții pe această temă avute inclusiv cu unii prieteni. Aceștia au încercat să ne convingă să ne întovărășim cu unii care susțin că sînt slujitorii acelorași idei. Dacă nu am acceptat, am fost sfătuiți ca măcar să nu ne mai delimităm public de ei, că doar „sînt tot de dreapta“. N-am tăcut. și veți înțelege de ce.

Mai ales atunci cînd încerci să construiești ceva în spațiul public, ai nevoie de credibilitate. Împreună-lucrarea cu persoane sau grupări compromise ori lipsite de credibilitate îți va discredita acțiunea.

Nu contează dacă spui adevărul – decît în absolut –, ci dacă ești credibil. Un adevăr rostit de un om fără credibilitate este cuvînt sterp; nu va produce efecte în opinia publică. Cum o minciună spusă de un om credibil capătă valoare de adevăr în opinia publică. Mai grav, susținerea înfocată și pe termen lung de către inși nepotriviți a unui adevăr va duce la bagatelizarea sau la respingerea acelui adevăr de către opinia publică. Pe scurt, este esențial cine ce spune.

Să luăm, de pildă, cazul Dreptei. Adevărul că reala ieșire din comunism și renașterea țării sînt posibile doar cu Dreapta la guvernare nu mai convinge pe nimeni.

Diabolizată 45 de ani de către comuniști, Dreapta ar fi primit creditul românilor după ’89. Atunci, însă, o parte din oamenii vechiului regim au continuat dezinformarea contra Dreptei, iar alții au fondat formațiuni pretins de dreapta, care au compromis ideea.

În consecință, deși Dreapta nu a guvernat nici o secundă în ultimii 60 de ani, de ea se tem românii mai mult decît de Stînga – aflată la putere în toată această vreme.

N-am uitat că alegerile din 1996 au fost cîștigate de CDR, iar cele din 2004 de Alianța D.A. Avem însă argumente pentru a demonstra că PNȚCD, PNL și PD, ca și liderii lor de ieri și de azi, n-au fost și nici nu sînt de dreapta. Dacă au tangențe cu Dreapta prin oarece documente programatice, în fapte nu mai lasă loc de dubiu. E firesc să fie așa, căci persoanele care au moșit, au remorcat sau conduc aceste partide au aparținut și îi sînt tributare sistemului comunist.

PNL, recunoscut de naivi ca principal reprezentant al Dreptei, a urcat în sondaje pe cînd era condus de Theodor Stolojan, unul dintre oamenii crescuți de Ion Iliescu.

PD, mai nou declarat popular, a fost creat de fiul kominternistului Walter Neulander, Petre Roman, și este sub influența unui fost comunist bănuit de colaborare cu Securitatea, Traian Băsescu. PUR/PC, liber-schimbist cu morgă de conservator, este opera exclusivă a controversatului Dan Voiculescu, cel care, prin desele schimbări de direcție și de tabere, i-a atras eticheta de soluție imorală.

PRM, deși taxat de „extremă dreapta“, este, în fapt, o grupare populist-isterică de foști belferi comunisto-securiști care au găsit în democrație oportunitatea de a-și mări privilegiile de odinioară. Iar C.V. Tudor, fără de care PRM ar sucomba instantaneu, nu-i decît o fantomă național-comunistă cu apucături de bufon.

Iată, deci, responsabilii pentru actuala percepție publică a Dreptei. Evoluția politică perversă de la noi face ca, dacă spui că ești de dreapta, să fii pus alături de liberali, pediști, umaniști-conservatori sau peremiști. E de ajuns. Nu e nevoie să te compromiți mai mult, asociindu-te, prin propriile fapte, cu alte figuri care și-au jucat credibilitatea la barbut.

*Editorial publicat în Revista Rost, nr. 34 din decembrie 2005

De remarcat că realitatea nu s-a schimbat prea mult nici azi, doar personajele.