112 ani de la naşterea Elisabetei Rizea. Mărturii din infernul temniţelor comuniste. Simpozion la Domneşti
Vineri, 28 iunie, în comuna Domneşti din judeţul Argeş s-au marcat 112 ani de la naşterea Elisabetei Rizea, una din figurile emblematice ale rezistenţei anticomunste.
„Viteaza din Nucşoara”, cum i s-a spus Elisabetei Rizea de-a lungul timpului, a îndurat 12 ani de temniţă grea şi torturile Securităţii pentru că a susţinut activ luptătorii anticomunişti refugiaţi în Munţii Făgăraş. Ea a rămas în istorie drept un exemplu de curaj şi loialitate.
Curajul ei, demnitatea de ţărancă simplă dar dârză în convingerile ei au fost onorate vineri chiar în comuna ei natală în cadrul unui eveniment organizat de istoricul Bogdan Grigore, printr-un simpozion. În cadrul acestuia a avut loc o dezbatere pe tema detenţiei feminine în perioada comunistă şi a fost vizionat filmul Cazul inginerului Ursu, film ce documentează emblematic modul în care Justiţia română a eşuat, programatic, să pedepsească uciderea disidentului Gheorghe Ursu.
„În sala de conferinţe şi expoziţii de la Casa de Cultură, într-o atmosferă crescând în emoţii, alături de invitaţii noştri, doamna Moică Niculina, preşedintele AFDPR, aruncată de comunişti în închisoare pe când avea 15 ani, doamna Clara Mareş, un istoric a cărei expertiză în problematica memoriei româneşti este recunoscută în domeniu, doamna Oana Stănciulescu, jurnalist şi istoric, prin videocall, domnul Andrei Ursu, unul dintre cei mai tenace luptători cu securitatea veche, dar şi cu cea nouă, Bogdan Varvoreanu, strănepotul Elisabetei Rizea, plecând de la exemplul demn şi curajos al ”vitezei din Nucşoara”, am început o dezbatere despre detenţia feminină în cea mai neagră pagină a istoriei noastre, perioada comunistă.
După ce le-am urat bun venit oaspeţilor noştri, spunându-le câteva lucruri despre istoria noastră locală, am reiterat originea domneşteană a Elisabetei şi legătura sa profundă cu unchiul ei, Gheorghe Şuţa, asasinat mişeleşte de comunişti în anul 1948.
Apoi a vorbit doamna Niculina Moică. Am realizat o emisiune cu dumneaei, telefonică. Dar ascultându-i pe viu mărturia despre anii adolescenţei, care trebuia să fie cei mai frumoşi din viaţa ei, pe care i-a petrecut în închisorile comuniste, am retrăit momentele incredibile când am filmat la Memorialul de la Piteşti. Experienţa sa din acel infern, contactul cu câteva dintre femeile muscelence din gruparea de rezistenţă din zona Nucşoara, momentele de umilinţă supremă, de abuzuri de nepovestit la care au fost supuse acele femei demne, dârze şi cu credinţă în Dumnezeu, s-au aruncat asupra minţii şi inimii mele ca nişte bice ale unor legionari romani.
Un moment deosebit de emoţinant l-a reprezentat mesajul video pe care ni l-a transmis doamna Ana Blandiana, cea mai cunoscută şi mai implicată figură din spaţiul public românesc în restaurarea memoriei noastre recente.
Doamna Clara Mareş, una dintre autoarele uneia dintre cele mai bulversante cărţi scrise despre torturile la care au fost supuse femeile românce în prima fază a comunismului românesc, „Morfologia (ne)vinovăţiei. Alfabetul detenţiei feminine în comunism”, ne-a exemplificat câteva monumente de eroism din acele vremuri. Cercetările dumneaei, bazate pe arhive, sunt de necontestat, în ciuda opoziţiei vocale şi puternice a foştilor torţionari securişti”, descrie evenimentul organizatorul acestuia, Bogdan Grigore,
Istoricul mai punctează faptul că „unul dintre motivele care stau la baza unui astfel de eveniment a fost, este şi va fi promovarea proiectului extraordinar de renovare a Casei Elisabetei Rizea, de la Nucşoara şi transformarea ei într-un adevărat loc de învăţare a trecutului nostru”.
„În a treia parte a evenimentului, am vrut să vedem dacă într-adevăr, în perioada ceauşistă securitatea şi-a potolit pofta de sânge şi s-a aflat într-o stare de comuniune cu poporul român, aşa cum ne-a spus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recent. Domnul Andrei Ursu, cel mai perseverent luptător împotriva securiştilor vechi şi noi pe care am avut onoarea să îl cunosc şi cu care am realizat unele dintre cele mai vizionate emisiuni ale mele, ne-a invitat să urmărim filmul documentar ”Cazul inginerului Ursu”, despre uciderea tatălui său în beciurile securităţii, după torturi inimaginabile, în noiembrie 1985, dar mai ales despre lupta sa sistematică împotriva sistemului securistic ce nu a dispărut niciodată din România.
Nici nu îmi pot imagina cât de greu este pentru un om care ştie cine i-a omorât tatăl, are cele mai puternice dovezi, dar totuşi trebuie să fie martor, actor, în cel mai prost, cel mai grotesc film pus în scenă de măreaţa justiţie română la 33-34 de ani de la căderea comunismului”, adaugă Bogdan Grigore.