Traian Ungureanu: Pentru prima oară mă bucur că sînt bătrîn, înrăit și depășit. Ceva românesc mi-a dat lecția pe care n-o mai credeam posibilă

Pentru prima oară mă bucur că sînt bătrîn, înrăit și depășit. Ceva românesc mi-a dat lecția pe care n-o mai credeam posibilă.

Nu e vorba de fotbal, deși fereastra prin care s-a văzut totul s-a deschis la un meci de fotbal: România-Ucraina 3-0. Nu e vorba nici de echipa care a făcut un meci de pus în altar, între odoarele pe care le credeam fără viață.

E vorba de ce au scos din ei toți românii de față la Munchen. De bucuria și solidaritatea cu care au muncit în teren românii uitați și subestimați. Înainte de meci contam, realist și amar, pe un 3-0 pentru Ucraina.

E vorba de capacitatea misterios românească de a scăpăra spre geniu, ca la lovitura lui Stanciu care are toate șansele să rămînă golul turneului. Asta nu vine din fotbal ci dintr-o stare de creație regăsită, după ani lungi de neputință și întuneric.

E vorba de câți au fost, cum au arătat și ce au trăit zecile de mii de români din tribune. Un zid tricolor? Nu. Zidul e static. Românii din tribune au fost altceva și altcineva: o ființă cu voce, inimă și plămîni. O întrupare a tot ce uitasem despre noi înșine: speranță, talent și iubire.

În fond, imaginea românului plîngînd de bucurie în tribună, la Munchen continuă starea românului plîngînd cu degetele deschise ca semn al victoriei în decembrie 89, la București.

Nu s-au cunoscut vreodată dar sînt aceeași persoană istorică.

A fost un meci și atît! – vor observa mulți oameni puși să observe, mai ales lucrurile prea ușor de observat. Așa e. E foarte posibil să pierdem următoarele două meciuri și să rămînem fără calificare. Nu contează.

Ce contează e sămînța pe care am văzut-o vie la Munchen. Există viață în România, chiar după 35 de ani de zăpăceală. Există talent și caracter național, mai ales fără sfaturile noastre interminabile de comentatori deștepți și cinici. Există români și în ei există ceva de valoare.