Prof. univ. dr. Radu Baltasiu: Identitatea națională. Temeiuri, primejdii, perspective

Târgu Mureș, 21 martie (conferință Institutul Conservator „Mihai Eminescu”)

O schiță care arată că baza identității naționale este, pe lângă etnic (despre care nu discutăm aici), credința, care este tot atât de organică precum etnicul, nu o alegere (în Biserică te naști, nu ți-o alegi). Tot din acest text lipsesc și trimiterile la elitele complexate, la ceea ce Toynbee numește „intelighentsia” – cea care, pentru că și-a ratat misiunea de a sincroniza propria societate „înapoiată” cu Vestul, s-a întors împotriva propriei societăți.

1.Temeiurile

Națiunea este o „unitate colectivă ireductibilă” (Nae Ionescu, Roza Vânturilor, p.135). De aici trebuie pornită orice discuție politică, națiunea fiind cărămida oricărei construcții legate de acțiunea de a face bine colectiv, care este politica. Politica, pentru a face acest bine, trebuie mai întâi să cunoască moral (cunoaștere cu empatie) poporul și să-l servească ridicându-l (Manoilescu). Altfel, dacă subordonăm poporul fericirii noastre personale, prin goana după putere (v. Băncilă) , politica devine ușor politicianism, aceeași glumă sinistră în care ne scăldăm de 34 de ani.

Temeiul identității naționale trebuie căutat în cel mai înalt cer al spiritului, acolo unde acesta se învecinează cu sufletul. În filosofie și dogmatică.

Autohtonia

Cea mai vizibilă formă a identității naționale este autohtonia.

„Orice societate care imită nu poate avea o cultură”, arăta Băncilă (Duhul Sărbătorii, p.190), dar pentru aceasta este nevoie de „îndelungată trăire și reflecție” (idem.). Termenul „îndelungat” lipsește din inventarul istoriei românești de după 1940. De atunci și până astăzi au fost cel puțin trei fracturi majore care s-au abătut asupra spațiului românesc: războiul, teroarea comunistă, jaful postcomunist dublat de dictatura prostocrației. Toate au însemnat sângerări mortale, la propriu: sute de mii de morți în război, cel puțin 2 milioane de arestați și omorâți în pușcăriile comuniste, respectiv 7 milioane de români făcuți să-și ia lumea în cap de guvernările ultimilor 34 de ani. Dar acei 2 milioane de dispăruți în gulagul comunist, mai cu seamă, au însemnat ruperea coloanei vertebrale a neamului, și, odată cu ea, slăbirea contactului cu bunul simț, etica muncii, dragostea de pământ, chiar și dragostea și rosturile familiei, lucruri cu care ne confruntăm din plin, astăzi. Trăire?! Manele și trap la maxim! Reflecție? Bani! Elitele, mai întâi, apoi mare parte din populație, suferă de pe urma acestora. Dacă Băncilă are dreptate, și noi credem că are, România încă mai are de așteptat (și de îndurat) nedreptăți strigătoare la cer, până își va recupera reflexul trăirii și al reflecției acumulând o masă critică de intelectuali, capitaliști, politicieni, cu condiția ca aceasta, odată formată, să nu mai fie încă odată lichidată*.

Revenind.

Imperativul autohtoniei este al gândului întors spre sine: gândirea românească a realității. Suntem obligați să gândim românește, pentru că românescul nu este o etichetă, ci un dat, o caracteristică de care trebuie să fim tot atât de conștienți, ca un șofer care trebuie să știe să își adapteze conduita de drum la condițiile acestuia. Drumul nostru nu e suspendat, e dat de seva neamului din care provenim. Deci, nu avem decât să ne dumirim cine suntem. Deci, primul temei al gândirii asupra noastră este obligația de a fi conștienți de sine. Omul cu conștiință de sine este omul care poate dialoga cu istoria. Restul e sclavie sau, în cel mai bun caz, beneficiar al luptei pe care o dau alții, cei cu conștiință de sine.

Imperativul acesta al gândirii de sine se numește autohtonizarea cunoașterii. Fără aceasta nu putem vorbi despre civilizație pe aceste meleaguri. Civilizația, deci, nu înseamnă doar curățenie pe stradă și trenuri care traversează Carpații cu 200 km pe oră. Nu e de mirare că nu prea o avem pe prima, iar pe a doua, nici pomeneală, după 34 ani de „libertate”. Civilizația înseamnă sineitate în primul rând, cugetare, gând întors asupra ta cu tot cu toți ai tăi. Înseamnă responsabilitate. Din sine ies și „trenurile”, după cum iese și nevoie de curățenie. Responsabilitatea înseamnă ordine morală, spirituală, materială. Trenuri peste Carpați, și aceasta în viteză, nu înseamnă decât ordine spirituală: economie, care, la rândul ei, ascultă de imperativul unității sufletești. Ordinea sufletească înseamnă, din acest punct de vedere, să înțelegem că putem să ne îmbogățim, nu doar amânând comunionalitatea dintre frați, ci, chiar mai mult, promovând-o.

Predania

Predania este unul dintre cele importante temeiuri ale întemeierii națiunilor, a gândirii politice naționale, a cugetării de sine în termeni nostratici (naționali).

Canoanele

Canoanele apostolice sunt norme scrise sinodale, 85 în Răsărit, și 50 în Apus, de la întâiul (Niceea – 325) la ultimul, al VII-lea, tot de la Niceea (787).

Canonul 34 apostolic statuează că „Se cade ca episcopii fiecărui neam/nații să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi să nu facă nimic în plus fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care se impun pentru parohia (eparhia) sa şi pentru satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor. Căci astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.”

Acesta mai este cunoscut ca și Canon al Autocefaliei și al autonomiei bisericești. În virtutea acestui Canon Biserica este organizată național, în patriarhii.

Ierarhia cerească

Așa cum Biserica este oglindirea pe pământ a ierarhiei cerești, care face posibilă armonia absolută, iar în Biserică suntem toți diferiți dar întru același duh, în  Biserică fiind împreună,  așa și neamurile. Neamurile sunt parte a trupului Bisericii, în virtutea Duhului Sfânt. Acesta se transmite colectiv prin limbă – expresie spirituală și sufletească a solidarității de neam, iar mântuirea și judecata au loc individual dar și funcție de legea colectivă a neamului (Sf. Ap. Pavel).   Odată cu pogorârea la Apocalipsă a cetății Sfinte, a Noului Ierusalim, neamurile își vor aduce aici slava și cinstea (Apocalipsa)**. Condiția libertății este ierarhia, întregurile și întregul structurându-se ierarhic. Așa cum în Cer avem ordinea structurată pe nouă ranguri de îngeri, în lumea văzută, există două ordine: cea bisericească și a credincioșilor (Crainic, 1937). Capul tuturor acestora, precum și al lumii văzute și nevăzute este Iisus Hristos, iar sentimentul ierarhiei este împletit pe imperativul iubirii Lui și al aproapelui. Cu alte cuvinte, ascultarea, pe pământ, fără de care nu poate exista ordine, presupune ascultarea episcopilor de către neamurile lor. Această ordine, greu de generalizat astăzi sub aspectul ei strict, formal, era numită de Crainic demofilie***. Dar faptul că episcopii nu fac politică nu înseamnă că aceștia nu trebuie să-și conducă duhovnicește turma, și că poporul nu trebuie să asculte de liderii săi bisericești. Aceasta este ierarhia având ca element cheie neamul. Deci, neamul este parte a ordinii lumii vizibile.

Neamurile au îndreptățire în cer, arată Nichifor Crainic, pentru că creștinismul nu este despre uniformitate, egalitatea însemnând drept la mântuire nu nivelare, iar viața în ierarhie se întemeiază pe „consimțământul dragostei” (Crainic, 1937, p.8). Libertatea, arată Crainic, are două etaje de manifestare: individual și colectiv, ambele fiind expresii ale voinței proprii, respectiv colective, după cum avem și mântuirea: individuală și a neamurilor. De altfel, ne amintim că, noi, ortodocșii, ne rugăm la fiecare slujbă prin „încă ne rugăm pentru binecredinciosul poporul român de pretutindeni, pentru cârmuitorii țării …., pentru armata țării, sănătatea și mântuirea lor”

Națiunile au îndreptățire la existență în fața lui Dumnezeu și sunt trup al Bisericii pentru că „universalitatea ortodoxiei nu pretinde uniformizarea”, omenirea trăind într-o „varietate naturală” exprimată prin culturi diferite, așa cum persoanele particulare au personalități diferite (Crainic). Traiul împreună al oamenilor este posibil prin același duh, care este cel al limbii, iar unitatea în limbă se numește neam. Cu alte cuvinte, neamul este o formulă divină așa cum și persoana este tot o expresie a divinității pe pământ. Națiunile, arată Crainic după Dionisie Aeropagitul, sunt „unități variate ale naturii create și ele intră ca atare în organismul ierarhic al Bisericii”**** , fiecare avându-și „arhanghelul ei călăuzitor”

Comunitatea de destin

Nae Ionescu, celălalt mare întemeietor al gândirii creștine românești contemporane, arăta că „Biserica este o comunitate de dragoste și că națiunea este o comunitate de destin.” (Curs de Metafizică, p.147).

Națiunea este, dogmatic, un rezultat al unirii divine dintre oameni. Unire, adică iubire. Iar iubirea înseamnă, arată Nae Ionescu, „punere a mea în funcție de această comunitate”, de „celălalt”. Condiția acestei relații este capacitatea de trăire. Aici nu e vorba de viețuire, ci, repetăm, de iubire. La Nae Ionescu, societatea ca și comunitate de trăire, de iubire, este însăși Biserica: „Ea [comunitatea] poate fi privită tot ca o comunitate de dragoste, atunci când o privim dinăuntru, și ca o comunitate națională când o privim din afară.” (ibidem.)

Cu alte cuvinte: națiunea este vehiculul prin care putem răzbi prin istorie. Insul nu se poate descurca singur în relația cu timpul, are nevoie de un vector, de un „instrument”, și acesta este comunitatea. Nu comunitatea de interese, ci cea de iubire. Destinul presupune munca și implicare: responsabilitate. Societatea este dimensiunea vizibilă a bisericii lucrătoare pentru cele zilnice. Întrebarea pe care ne-o putem pune: dacă pentru a răzbi prin istorie, dacă pentru a ne descurca cu avalanșa schimbărilor din jurul nostru în domeniul geopolitic, geoeconomic, cultural etc. avem nevoie de comunitate, cum trebuie să fim noi? Să întărim iubirea față de aproapele așa încât eu să fiu cât mai mult funcție de această comunitate: deci, trebuie să inversăm axul prin care celălalt ne e util, în axul în care eu sunt de folos. Deci, nu candidez pentru a-mi salva afacerea, candidez pentru a întări comunitatea prin afacerile mele. Dragostea aceasta pentru aproapele, pentru neam, este ceea ce îmi permite „să pot ieși din mine însumi” (ibidem.), fără de care nu putem vorbi de o diviziune responsabilă a muncii.

Ieșirea din mine, de fapt, înseamnă jertfă: „Acesta este sensul jertfei. Cine iubește cu adevărat, acela nu-și mai aparține.” (Nae Ionescu, Curs de metafizică, p.148). Paradoxul este, deci: dacă vreau să-mi meargă afacerea, trebuie să mă gândesc înainte cum pot să servesc comunitatea prin darul meu de a face bani într-un domeniu!

Dar pentru jertfă, e nevoie de această capacitate de a ieși din mine. De a înțelege că realitatea de aici este cuprinsă în realitatea de dincolo în fiecare moment, nu doar după moarte. Jertfa presupune conștiința legăturii cu lumea de dincolo în orice moment al vieții. De aceea e nevoie să fim postitori și mărturisitori, pentru a ajunge mai ușor la acest moment al comunității de iubire. Condiția pragmatismului este …. cel mai înalt idealism (Gusti)*****.

Dar să revenim la Biserică. „Biserica Ortodoxă – mai exact, cei care militează în numele ei – obicinuiește a identifica neamul românesc cu Ortodoxia.” (Nae Ionescu, Teologia, p.453). Acesta este un dat pe baza căruia s-a și născut Patriarhia Română la 1925.

2.Primejdiile

Primejdii interne și externe. Primejdiile interne sunt: instituționale, specifice societății românești și sufletești.

Intern, pierderea funcționalității instituțiilor prin politicianism, care, la rândul său presupune despiritualizare și decreștinare. La nivelul insului, primejdiile se referă la obsesia pentru putere și plăcere, la expansiunea omului anarhic care înlocuiește omul frumos, slăbirea unității sufletești a omului românesc etc.

Extern. Presiunea globalistă sub forma tehnopolisului – subordonarea omului mașinii, noua eshatologie a salvării omenirii prin autolichidare promovată de transumanism. Acestea pot fi o problemă numai în măsura în care statul capturat de noile elite antiumane vor reuși infiltrarea corpului Bisericii în paralel cu avansul tehnicilor de supraveghere/descurajare a practicării credinței, începând cu școala și terminând cu interdicțiile directe legate de liturghie, afișarea simbolurilor credinței etc.

Alți vectori care primejduiesc identitatea națională sunt panideile resurgente ale panslavismului rus, mitteleuropenismului hungarist. Panideea, în general, un produs ideologic care se visează să înlocuiască marea civilizație romană pe vector etnic (slav, germanic sau maghiar), ca atare – cum e cazul Rusiei țariste și parțial, a celei de astăzi, sau indirect, ca structură de substituție – cum e ideologia hungaristă, sunt antinaționale prin aceea că subordonează etnicul și biserica politicului. Atât Rusia cât și Ungaria, din acest punct de vedere, sunt căzute în păcatul filetismului, care va fi decontat în cele din urmă. Ungaria este stat etnocratic, iar Rusia este panslavistă.

Câteva dintre acestea le vom puncta în cele ce urmează.

Imperiul de substituție. Rusia și Ungaria

Ungaria nu este doar „i-liberală”, cum dorește primul ministru Orban să o proclame, reducând discuția la opțiunea ideologică. Este un stat etnocratic. Statul etnocratic este „guvernat” de ideologia conform căreia ar reprezenta voința unui popor cu superioritate etnico-istorică, încercând, astfel, să se impună în relația cu alte popoare „inferioare”. În conjuncție cu elite slabe, să nu spunem trădătoare, de la București, dar și din Ardeal, Ungaria își subordonează Ardealul și reperiferializează una dintre cele mai prospere provincii românești. Mecanismul său de înaintare a reușit să revectorizeze sentimentul național al elitelor locale românești, transformând românitatea în sentiment de inferioritate iar stigma de a fi român în sentiment de superioritate între români, într-una dintre cele mai de succes operațiuni de agresivitate simbolică din ultima jumătate de secol. În momentul de față a gândi românește este „rău”, iar a „gândi”/exprima ungurește/habsburgic este „european”, adică „bun”, propaganda reușind să-și ancoreze structuri statale românești întregi, subordonându-le ideologiei hungariste: de la servicii de informații la instanțe de judecată, de la universități la primării și prefecturi, inspectorate școlare și mass media. Rezultatul: „Transilvania furată”, prin retrocedări ilegale masive. Furată din sufletele celor care ar fi trebuit să o apere, și patrimonial material, vizibil cu ochiul liber.

În ceea ce privește Rusia, aceasta suferă, arăta acad. Ilie Bădescu după Iorga, de complexul celei de a treia Rome. Dughin, geopoliticianul-ideolog, este convins că, după căderea Bizanțului, “Moscova a moştenit, împreună cu statutul de obstacol împotriva sosirii fiului morţii” şi problematica geopolitică a Constantinopolului. În raport cu această misiune soteriologică universală, Rusia, apreciază Dughin, s-a lovit de “mitra latină” şi de “turbanul turcesc” (I. Bădescu, Sociologia problemelor sociale, ms. p.272).  Salvarea creștinismului, consideră Dughin, nu poate veni decât pe linie moscovită, ca unic moștenitor al Bizanțului (a treia Romă). Pe lângă eroarea istorică – funcția Bizanțului a fost preluată vreme de 300 de ani de țările române, această perspectivă trimite perspectiva rusească direct în păcatul filetismului: așezarea națiunii deasupra credinței.

Separarea dintre Biserică și Stat

Separarea este întrucâtva naturală, atât timp cât statul asupra căruia timpul dominant a căzut de acord este laic. „Statul modern democrat nu poate fi decât laic” decreta Nae Ionescu în 1927 (vezi Teologia, p.415).

Primejdia este ca această separare să devină ruptură prin decreștinarea (completă) a elitelor politice. Ce trebuie făcut? „trebuie adâncită spiritualitatea. Ceea ce, în primul rând, e rostul Bisericii.” (ibidem.)

Învinuirea filetistă

E relativ recentă, datează de la Sinodul recunoscut doar de bisericile grecofone, din 1872. În 1872, Patriarhia Constantinopolului a căutat să se opună cu toate puterile reinstituirii Bisericii Bulgare, fie și sub forma unui Exarhat al Patriarhiei de la Constantinopol! Era atacată supremația de limbă greacă dominant la acel moment.

Sinodul de la 1872, care a lansat discuția, este, practic, în afara Canonului 34. Orice popor are dreptul la organizația lui bisericească.

Faptul că popoarele sunt îndrituite la biserică națională nu are cum să fie păcat filetist, decât pentru cei care au căzut, la rândul lor, în păcatul ideologizării realității spirituale, în cazul de la 1872, în acela al Megala Ideii grecești: toată lumea ortodoxă trebuia să fie de expresie greacă, după frontierele imaginare ale unui Imperiu Bizantin care nu a fost grec, ci roman de expresie greacă, și aceasta pe anumite etaje și de la un moment dat, așa cum noi vorbim astăzi limba engleză fără să fim anglicani.

Așezarea patriotismului cuminte românesc în categoria ereziei filetiste este una dintre cele mai toxice formule de manipulare în spațiul românesc recent. Iubirea de neam nu este erezie, dimpotrivă: am văzut discuție de la „Temeiuri”, este parte a Predaniei. Iubirea de neam nu este nici extremism, nici rasism, nici …. filetism, învinuire rău instrumentată în sinodul de la 1872.

Pe de altă parte, filetismul este o ispită oarecum o încercare „naturală”, care vine din caracterul organic al ortodoxiei, care nu este o credință abstractă, se adresează popoarelor.

Monetizarea sentimentului național

Politicianismul

Nemărturisirea

Suficiența de sine – autoidolatria/egocentrismul

Acestea fac parte din „pasiunile puterii”, dragostea de putere, de bani și de plăceri, prin detestarea suferinței și a unei extinse lipse de solidaritate (vezi și Băncilă, op.cit., p.78)

Politicianismul reprezintă utilizarea puterii și a funcției în interes personal. Vrei cu tot dinadinsul puterea. Faci orice pentru aceasta. Termenul „academic” pentru „lipsa de scrupule” este „machiavelism”. Termenul românesc este „politicianism” – politică de joasă speță. Combinările de orice fel trimit la insul cu instincte joase.

Omul politic care va salva această Țară va fi dominat de „instinctul persistenței agregatelor” (Pareto), sau „de noi”, nu de cel al combinărilor. A „juca inteligent” nu înseamnă a te înfrăți cu răul, cu păcatul, ci a ști să te folosești, dar mai ales să te ferești de acesta. Răul, prin definiție, este slăbiciune. De slăbiciune trebuie să știi să te folosești, nu să te înrudești cu ea!

3.Perspective

Până când nu vom căpăta ceea ce Gusti numea „un sever realism” nu vom izbuti. Iar acest realism acut nu poate izvodi decât dintr-un foarte înalt idealism.

Până când nu vom recăpăta și exercita suficient capacitatea de trăire și de reflecție, nu vom avea cultură de masă, deci determinantele unui trai mai bun, stocul de competențe, dar mai ales de atitudini.

Treptele sunt cunoscute, și sunt aceleași cu ale ascultării. Omul politic trebuie să asculte de Dumnezeu, de propria conștiință și de știință. Omul simplu trebuie să respecte ierarhia (lucru greu, pentru că structurile purtătoare de ierarhie au distrus Țara) și să smerească.

Mândria a fost o armă specific românească și este, în momentul de față, principala noastră slăbiciune. În fața unui stat opresor și anarhic, stima de sine a devenit, paradoxal, excesivă: eu știu cel mai bine ce îmi trebuie mie. Da și nu! Da, în raport cu un stat opresor și cu o elită proastă în suflet și apucătoare, dar poate că nu în raport cu Binele.

Calea este deja știută: redescoperirea credinței. Primele gesturi: profesia ca mărturisire, postul ca mijloc de însănătoșire trupească și sufletească după 34 ani de agresiune continuă. Și atunci clasa politică își va uni rădăcinile cu cele ale poporului, poporul nu va mai fi abandonat, iar politicienii, oricare ar fi ei, nu ar mai bate câmpii.

Referințe

Băncilă, Vasile Duhul Sărbătorii, ediție îngrijită [și Prefața] de Ileana Băncilă, Ed. Anastasia, București, 1996

Gusti, Dimitrie, Opere, Vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1970

Nichifor Crainic, Ortodoxie, în Gândirea nr 1, anul XVI, ian. 1937, pp.1-9

Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, Iași, 1996

Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii religioase, ediție, introducere și note de Dora Mezdrea, Deisis, Sibiu, 2003

Nae Ionescu, „Roza Vânturilor”, Ed. Roza Vânturilor, București, 1990, reproducere după „Roza Vânturilor. 1926-1933”, culegere îngrijită de Mircea Eliade [și George Racoveanu],  Ed. „Cultura națională”, [1937]

Ierom. Lavrentie, Etnofiletismul este erezie? Grecii l-au condamnat, dar nu și rușii. Situația din Basarabia, în Theodosie.ro, 14 mar. 2024, https://theodosie.ro/2024/03/14/etnofiletismul-este-erezie-grecii-l-au-condamnat-dar-nu-si-rusii-situatia-din-basarabia/

Note

* Probabil că acest lucru se va întâmpla după ce educația își va atinge limita cea mai de jos, când violența în școală va fi norma iar dezeducarea va atinge pragul cel mai de sus suportabil, iar omul românesc va fi nevoit să redescopere originile.

** Sf. Ap. Pavel în „Epistola către Romani”: „14. Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege,

şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc, sau se dezvinovăţesc între ele.Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin† Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.”

„Apocalipsa”:

„1.Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este.

Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. ….Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor.” (Apocalipsa, 21)

*** „A iubi poporul după modul lui Iisus Hristos, care, privind gloatele obosite, flămânde şi fără adăpost în amurgul zilei, a suspinat: Mi-e milă de popor! – iată ce înseamnă a practica naţionalismul demofil, sau naţionalismul creştin.” Crainic, Puncte cardinale în haos, ed. Timpul, Iași, 1996.

**** „Tot atât de actuală și de greșit înțeleasă e chestiunea raportului dintre ortodoxie și naționalism. E adevărat că în Biserica lui Hristos nu există «elin sau iudeu» pentru că toate neamurile pământului au loc în organismul ei spiritual de proporții cosmice.

Dacă admitem că universalitatea spirituală a ortodoxiei pretinde o uniformizare în domeniul natural al făpturilor, ar trebui să credem că Dumnezeu, care a creat lumea în varietate și dotat cu capacitate deosebită fiecare lucru, s-ar întoarce acum împotriva zidirii sale. …. Ortodoxia urmărește unitatea în spirit și pentru a ajunge la această țintă, pornește de la varietatea naturală a omenirii.  ….

Catolicismul impunând popoarelor una și aceeași limbă, cea latină, desconsideră sensul minunii din ziua coborârii Duhului Sfânt.

Ortodoxia se conformează sensului acestei minuni, respectând graiul și individualitatea etnică a fiecărui neam. Națiunile, prin urmare, sunt unități variate ale naturii create și ele intră ca atare în organismul ierarhic al Bisericii. Dionisie Aeropagitul, vorbind de atribuțiile îngerilor, ne învață că fiecare cetate și fiecare națiune își are arhanghelul ei călăuzitor. Cu alte cuvinte, unitățile naturale ale neamurilor participă ca atare la viața ierarhică a spiritualității creștine.

Ortodoxia în organizarea ei pământească, oglindește prefect acest spirit al doctrinei când își modelează formele locale pe trupul național.  …. Catolicismul, făcând din scaunul vicarului unicul său centru, universalizează ceea ce e local, pe când ortodoxia localizează ceea ce e universal. Căci capul Bisericii noastre nu e un vicar oarecare, ci însuși Hristos Pantocratorul.” Nichifor Crainic, „Gândirea” nr.1, anul XVI, ian 1937, pp.8-9

*****„Adevărata reformă socială se referă şi ea la viitor, ca şi utopismul revoluţionar, dar ea îl concepe nu ca un absolut opus, ci ca un complement al prezentului; şi ea urmăreşte o reformă totală, corespunzătoare totalităţii şi unităţii sociale, după cum este şi ea pătrunsă de cel mai profund idealism; ea este însă pătrunsă în acelaşi timp şi de un sever realism, ştiind că adevărata revoluţie trebuie cuprinsă în spirite şi stări, şi nu în cuvinte şi formule.” (Gusti, III, p.20).

AUTOR: PROF.DR.RADU BALTASIU

*articolul a apărut inițial pe blogul autorului și a fost preluat cu acordul autorului