UE ne propune economia de război

un editorial de Călin Marchievici

Președintele Consiliului European, belgianul Charles Michel, a publicat un editorial care ar fi fost de neconceput dacă în UE ar mai fi trăit un procent însemnat de cetățeni care să știe ce înseamnă economie de război. Cele scrise de Michel ar fi fost o dovadă a lipsei de respect față de ei. Cum însă audiența ”Domnului Europa” este formată acum preponderent din ”războinici din canapea” la a doua și a treia generație, strigătul său de luptă are toate șansele să fie apreciat, pentru că prezintă doar partea luminoasa și moralizantă a războiului, cu solidaritate, inovație, creștere economică, locuri de muncă și cu binele care învinge răul.

”Dacă răspunsul UE nu este cel corect și dacă nu acordăm Ucrainei suficient sprijin pentru a opri Rusia, vom urma chiar noi”. ”Trebuie să trecem la un sistem de «economie de război». Lupta care se prefigurează are nevoie de o conducere fermă – pentru a mobiliza cetățenii, întreprinderile și guvernele noastre către adoptarea unei noi perspective privind securitatea și apărarea pe întregul continent European. Dacă ne dorim pace, trebuie să ne pregătim pentru război”, a scris Charles Michel.”

”UE ar nevoie de o transformare radicală și ireversibilă a modului nostru de a gândi.”

”Nu ne mai putem baza pe alții și nu ne mai putem permite sa depindem de caracterul imprevizibil al ciclurilor electorale din SUA și din alte părți.”

”Trebuie să găsim modalități prin care industria să poată căpăta acces mai ușor atât la finanțarea publică, cât și la cea privată. Emiterea de obligațiuni europene în domeniul apărării pentru a strânge fonduri cu care să cumpărăm materiale sau să investim în industria proprie ar putea fi, de asemenea, un mijloc puternic de consolidare a bazei noastre tehnologice, industriale și de inovare.”

”Ar trebui să urmărim dublarea achizițiilor de la industria europeană până în 2030. Întreprinderile noastre vor puteam beneficia de mai multa previzibilitate. Contractele multianuale le vor motiva să-și crească capacitatea de producție. Toate aceste vor face industria noastră de apărare mai puternică, vor spori pregătirea noastră pentru apărare și vor genera creștere economică și noi locuri de muncă peste tot în UE. Trebuie să avem în vedere și extinderea mandatului Băncii Europene de Investiții și adaptarea politicilor în materie de creditare pentru a putea face mai mult în sprijinul industriei europene de apărare, de exemplu modificând definiția produselor cu dublă utilizare.”

Michel ne spune că, de la izbucnirea războiului din Ucraina, adică în doi ani, industria europeană de apărare și-a sporit producția cu 50%. Iar apoi ne spune că producția europeană de muniție se va dubla până a finalul anului 2025, ajungând la 2 milioane de obuze pe an. Asta înseamnă că acum industria europeană produce cel mult un milion de obuze pe an. CNN spune că industria rusă produce 3 milioane de obuze pe an. Și o face la un preț de aproape zece ori mai mic pe obuz decât în Europa.

Michel ne mai spune că sunt state UE care trebuie să-și sporească degrabă cheltuielile pentru apărare, pentru că sunt sub pragul stabilit de NATO, de 2% din PIB. Doar că multe dintre statele care nu respectă acest criteriu au probleme fiscale. Spania, Italia și Belgia lui Charles Michel au datorii publice mai mari de 100% din PIB. Italia are un deficit bugetar de 7,2% din PIB și folosește 9% din PIB doar pentru plata dobânzilor la împrumuturi. Din 27 de state membre, 13 nu îndeplinesc criteriile de la Masstricht pentru moneda euro, adică au datorii mai mari de 60% din PIB. Asta înseamnă că jumătate din țările UE recurg acum la reduceri ale cheltuielilor bugetare. În aceste condiții, Charles Michel cere trecere la economie de război, dublarea producției și dublarea achizițiilor militare.

Președintele Consiliului European ne mai spune că sprijinul pentru industria de apărare va genera creștere economică și locuri de munca peste tot în UE. Care sunt însă marile țări producătoare de armament? Sunt România, Bulgaria, Slovacia, Portugalia, Grecia, țările baltice, Irlanda, adică țările care ar avea nevoie de o creștere a economiei pentru a reduce din discrepanțele din UE? Nu, sunt Germania, Franța, Italia, Suedia – aici se vor revigora ”campionii industriali europeni”, aici se vor aduna investițiile și se vor obține profiturile. Alte state vor trebui doar să cumpere aceste arme – să cumpere de două ori mai mult până în 2030, ne spune Michel. Și să participe și la finanțarea acestei producții, prin obligațiunile europene în domeniul apărării.

Președintele Charles Michel amintește de discuțiile sale în miez de noapte cu președintele Zelenski, însă nu spune cum poate produce creștere economică impulsionarea industriei militare. Problema acestui sector este că țara care investește în el masiv nu obține nimic în schimbul acelor bani decât dacă este război. Polonia a investit cu 15 miliarde de euro peste pragul de 2% din PIB pentru apărare și dorește să ajungă chiar la 5% din PIB, însă are o creștere economică de doar 0,6%. Oare creșterea economică nu ar fi fost mai robustă dacă miliardele ar fi fost investite în infrastrctură și în producția de bunuri ce pot fi comercializate oricând, nu doar în vreme de război?

”Încercarea de ne baza integrarea economica și stimulii economici pe apărare creează un precedent. Dacă construim o industrie a apărării, vom avea nevoie de conflicte pentru a hrăni această industrie, pentru a amortiza investițiile și a obține profit. După Ucraina, vom face asta în Georgia? Vrem ca economia noastră să depindă de războaiele din Africa, care să ne ajute la creșterea PIB-ului? Dacă SUA decid să se retragă, asta înseamnă că Europa va prelua războaiele de  unde le-a lăsat SUA?”, se întreabă Eurointelligence.

Se poate, câtă vreme ”proiectul european” este made in USA. ”La jumătatea secolului 20 erau mai mulți federaliști europeni la Washington decât la Bruxelles. George Kennan a sintetizat astfel politica americană: «Am sperat să-i facem pe europeni să gândească european, nu naționalist». Uitați de Jean Monet. Când vine vorba despre părinții fondatori ai UE, lista trebuie să înceapă cu Harry S. Truman”, scria The Economist, în 2021. SUA au rămas aceeași forță în politica UE, poate ceva mai subtilă, și după 70 de ani. Când vorbim despre delegarea suveranității la Bruxelles, jurisprudența cea mai relevantă este cea americana din secolul 19, iar la mutualizarea datoriilor – pentru refacerea post-pandemie, pentru achiziția de vaccinuri sau producția de arme – toți analiștii pomenesc de Alexander Hamilton, primul ministru de Finanțe al SUA, nu despre Christine Lagarde, Ursula von der Leyen sau Michel. Cei din urmă sunt una dintre noile generații de lideri. ”SUA au umplut Europa de ONG-uri, de fapt niște căutători de talente. Caută afaceriști și politicieni promițători, ambițioși și oportuniști, gata să cumpere ceea ce vinde America, iar acești oameni domină politica și presa europeană. Deci, liderii UE nu reprezintă interesele economice ale Europei sau pe cetățenii Europei, ci fundațiile și guvernul din SUA, care i-au promovat în cariera în toate aceste decenii”, spunea economistul american Michael Hudson, în noiembrie 2023.

Privind din acest unghi, editorialul publicat de Charles Michel anunță schimbarea AND-ului Uniunii Europene în funcție de necesitățile geopolitice americane. S-a pierdut demult ideea UE ca proiect social și apare acum proiectul Europei ca uzina militară, cu ”o conducere fermă – pentru a mobiliza cetățenii, întreprinderile și guvernele noastre către adoptarea unei noi perspective privind securitatea și apărarea pe întregul continent European”, după cum scrie Charles Michel.

Charles Michel nu pare să se întrebe care este aspectul esențial care determină puterea și influența unei țări în secolul 21. Sunt depozitele de muniții, rachetele și tancurile sau puterea economiei sale, în special în termeni de paritate a puterii de cumpărare? Pakistanul și Coreea de Nord au armate mari, multe arme, inclusiv arme nucleare, însă nu sunt țări influente, dimpotrivă. În Germania, ministrul de Finanțe Christian Lindner, a prezentat o propunere de budget pentru anul 2025 în care sunt reduce puternic investițiile în digitalizare; în schimb, Germania care mai folosește încă faxul se înarmează.

Oare Charles Michel acționează de unul singur atunci când lansează asemenea chemări la ”economia de război”? Președintele Consiliului European ne-a obișnuit deja cu amestecarea atribuțiilor sale la vârful UE cu planurile personale, atunci când a declarat că va candida pentru un fotoliu de eurodeputat, urmând să lase vacantă șefia Consiliului European vreme de luni de zile. După un val de critici, Michel a renunțat la candidatură. Vine el în sprijinul lui Emmanuel Macron cu acest strigăt pentru înarmare și economie de război, pentru ca și președintele Frantei să-l susțină în fruntea unei instituții UE și după 2024?

Președintele Franței are viziunea unui pact de securitate al UE dezvoltat în jurul Franței, într-un moment prielnic – când Marea Britanie a părăsit UE, Rusia duce un război la granița UE, iar cancelarul Germaniei a adoptat poziția struțului în ce privește acest război. Președintele belgian al Consiliului European spune în editorialul său că ”UE nu trebuie să mai depindă de impredictibilitatea ciclurilor electorale din SUA și din alte părți”. Avertismentul ar trebui să includă și Franța, unde un sondaj intern al Republicanilor arată că macroniștii și-ar pierde aproape jumătate din mandatele parlamentare deținute, dacă alegerile ar avea loc acum, iar marii câștigători ar fi Adunarea Națională, partidul Marinei Le Pen, cu simpatii pro-ruse. Cu alte cuvine, dacă Europa nu se mai poate baza pe America pentru a menține o linie politică euro-atlantică, cu atât mai puțin s-ar putea baza pe Franța.

Președintele Consiliului European a lansat un mesaj care poate produce teamă mai degrabă decât mobilizare în rândul cetățenilor europeni. A prezentat idei de relansare economică ce nu par viabile și care nu rezolvă dezacordurile dintre statele membre, ba chiar le sporesc, pentru că exista riscul adâncirii discrepanțelor economice. Unul dintre cei mai importanți lideri ai UE a chemat Europa să se pregătească de război, pomenind cuvântul diplomație o singură dată și într-un context mai degrabă negativ. A făcut-o fără să se întreba o clipă ce rol a avut UE în izbucnirea acestui război (măcar prin tergiversarea negocierilor privind Acordurile de Minsk, pentru a câștiga timp pentru înarmarea Ucrainei, așa cum a spus-o chiar Angela Merkel). A pomenit în mod ipocrit de sprijinul oferit Ucrainei din primul moment al invaziei ruse, când toți liderii UE păreau să aștepte înfrângerea Kievului. Și a chemat la un vast proces de înarmare în comun, asemeni achiziției de vaccinuri asupra căreia planează suspiciunile înțelegerilor în culise cu Big Pharma. Rămâne întrebarea dacă această strategie europeană „hamiltoniană” se va aplica, dacă va fi serioasă sau va fi același acces pompieristic ca programele de vaccinare care au lăsat în urmă o notă de plată grasă despre care care la Bruxelles nu se mai vorbește.