Îl merită România de azi pe Mircea Vulcănescu?

„Cine mai e și Vulcănescu ăsta?!” „Dar, ce, mie îmi plătește Mircea Vulcănescu facturile?”

Sunt replicile a două dintre cadrele didactice de la fostul Liceu Mircea Vulcănescu din București, sătule de prea greaua moștenire a prea marelui geniu românesc al cărui nume îl purta unitatea lor de învățământ. O moștenire greu de dus într-o vreme în care Institutul Wiesel, Primăria Sectorului 4 și Inspectoratul Școlar al Municipiului București făceau presiuni pentru debarasarea de acest lest istoric, condamnat și exterminat de comuniști acum 65 de ani, și declarat interzis în spațiul public de urmașii acestora deveniți progresiști de factură occidentală. O moștenire stânjenitoare atunci când conștiința nu se poate ridica mai sus de nivelul pântecelui.

Astăzi, liceul în cauză poartă un nume anost, iar bustul de la intrare, realizat în anii 1990 cu contribuția unei profesoare generoase, se află exilat în sediul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, unde a fost salvat de o eventuală distrugere. Aici va sta, pentru a fi cinstit de orice creștin, până în ziua în care va fi repus, la loc de cinste, în liceul care va reprimi numele marelui savant.

Este imaginea definitorie pentru situația în care se află memoria Rezistenței anticomuniste în România anului 2024. O țară în care promovarea adevărului istoric și simbolurilor demnității românești în Istorie a rămas doar apanajul unor inițiative civice care nu fac compromisul cu teroarea corectitudinii politice.

Să vedem însă cum îl vedeau pe Mircea Vulcănescu doi dintre contemporanii săi: savantul Mircea Eliade și fostul deținut politic Ion Ianolide.

„Când au venit incercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească cu aceeaşi senină fermitate credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amanuntul, aici sau altădată, viaţa pe care a trait-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii, ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie impotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! lar ultimul lui mesaj în temniţă, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunaţi!»…”

(Mircea Eliade, Chicago, nov. 1961)

„Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.” Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească, iar ei au continuat să îl pedepsească, până ce l-au ucis.

A fost un om cu caracter de diamant.”

(Ioan Ianolide, “Întoarcerea la Hristos”)

Nota: Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la Bucuresti.

A fost un geniu al culturii româneşti, una din cele mai strălucite inteligenţe ale generaţiei interbelice, economist, sociolog, filozof, scriitor, publicist, teolog și profesor de etică. Arestat și condamnat ca urmare a politicii regimului comunist de ocupație, de eliminare a elitelor politice autohtone, după 1946, a fost supus unui regim de exterminare, murind la

28 octombrie 1952, în temnița Aiudului. Mormântul său nu este cunoscut.