Andrei Marga: România a înlocuit democraţia cu „prostocraţia”

„Evenimentele stârnesc discuții, mai mult sau mai puțin informate, purtate cu mai mult sau mai puțin curaj civic. Dar abia diagnozele iau în seamă realitatea ca întreg și permit să i se spună pe nume. Nici nu poți schimba în bine o situație dacă nu o vezi lucid, cu ochii deschiși. Când se constată neajunsuri, replica uzuală la noi este aceea că și alții le au, încât se poate sta liniștit. Desigur, și alții au multe de făcut, dar împrejurarea nu-ți rezolvă problemele. Posibilitățile acelora sunt adesea altele. De aceea, cel care se justifică prin  asemenea analogii nu face decât să se împiedice singur”, scrie, în Cotidianul, profesorul Andrei Marga.

„Nu ascund că diagnozele m-au preocupat pe fondul tentativei de a articula  o concepție asupra realităților plecând de la experiențele timpului nostru. Direct spus, este un timp care redeschide mai toate dosarele. Schimbarea lumii face ca noțiuni de acum cincizeci de ani, sau chiar de acum douăzeci de ani să fie depășite. Ea cere abordări noi, integre și competente. Nu rezolvă ceva complezența față de ceea ce este.

Din poziția unui contemporaneist, format în filosofia și sociologia zilelor noastre, am atras atenția la timp asupra erorilor care se fac în decizii și asupra consecințelor lor (Explorări în actualitate, 1994; Speranța rațiunii, 2005; Ieșirea din trecut, 2006). Am articulat o diagnoză a evoluției României (România actuală. O diagnoză, 2009; Identitate națională și modernitate, 2016; România în Europa actuală, 2017; Emanciparea României, 2023), ca și a evoluției Europei și a ordinii internaționale. Ele pot fi consultate.

Se pot da diagnoze din diverse perspective. Se și dau relativ la geneza, funcționalitatea, cultura, viitorul unei societăți sau alteia. Diagnozele mele vizează sensul. Ele își asumă că acțiunile sunt cheia în societate și probează că deturnarea sensului genuin al democrației – formarea voinței politice prin discuția publică eliberată de constrângeri – și a sensului instituțiilor, ca întruchipări de valori, se plătește scump.

Cum era de așteptat, diagnoza „trecerii la prostocrație” în România ultimelor decenii a stârnit discuții. Ea punea în chestiune, pornind de la fapte precise, nu doar politici, ci calibrul decidenților. Se circumscria degradarea, în raport cu meritocrația, de care democrația era legată la origini, și cu cotitura din 1989. Se arăta că mediocritatea decidenților este originea ultimă a neajunsurilor de azi din țară.

Se făcea și un pas nou. La delimitările clasicizate, după efectivul celor care decid (monarhii, aristocrații, democrații, cu degradările lor, tirania, oligarhia, ohlocrația) și modalitatea de conducere (republici, monarhii, despoții), se adăuga delimitarea regimurilor după calibrul conducerii, pe care Nietzsche a sugerat-o. Am luat în seamă ceea ce consacrase cercetarea universală, anume, intrarea societăților pe „fundamente culturale” (Tennbruck), dependența performanțelor lor de competențe (Ellul), expansiunea „mediocrației” (Deneault), ca și a „stupidocrației” (Cipolla).

Prostocrația se referă la decidenți. Sincer, nu credeam că diagnoza „regimului prostocratic” se va confirma atât de direct. Bănuiesc că nici reflexivii jurnaliști Cornel Nistorescu și Octavian Știreanu care au publicat volumul Trecerea la prostocrație (Cotidianul, București, 2022) nu credeau. Și nici contributorii la volum.

Azi, din păcate, diagnoza se verifică peste așteptări. La tot pasul, cetățeanul țării se confruntă cu realități care nu au cum să nu-l șocheze. Legi importante – fiscalitate, justiție, apărare, salarizare, pensii, educație – mustesc de incultură profesională. Redimensionarea aparatului statului și alte schimbări presante au eșuat. În loc să fie asigurare a capacității țării de a face față  provocărilor, într-un mod social acceptabil, „reziliența”, atât de invocată, este doar o  altă ocazie de a pune mâna pe resurse.  Decidenții nu par să stăpânească noțiuni de bază – „suveranism”, „extremism”, „stat de drept”, „drept internațional”, „tripartiția puterilor”. Dezbaterea cu cetățenii o înlocuiesc cu șmecherii și tehnici ale abuzului. Se minte mai nou pentru impresionare – gafa cu candidatura la NATO, când Casa Albă anunțase deja o altă opțiune, este doar una dintre ele.

Dacă luăm în seamă fie și numai calificarea decidenților, indiciile sunt zdrobitoare. La deciziile majore ale țării, nu este niciun absolvent cu pregătire temeinică în domeniu, vârf al generației sale. Ierarhiile s-au umplut cu argați de cauze stranii, clientelă, odrasle. Funcțiile nu urmează valoarea, ci uneltesc să o confere.

Nu se scrie nici astăzi istoria factuală, bazată riguros pe izvoare, a ultimului secol al României. Implicit, nu se scrie nici istoria recentă. Se și profită de aceasta pentru a se minți – votanți ai mizerabilei folosiri a justiției pentru a reduce la tăcere oponenți, care a fost după 2005 și a rămas comparabilă doar cu prigoana anilor cincizeci, se dau acum victime! De citit, ce să mai vorbim? De aceea, se și bat câmpii și se controversează pe chestiuni care în alte țări sunt demult lămurite.

„Regimul prostocratic” are un început. Oricât se caută abaterea atenției, el a debutat în 2004, cu deciziile luate pe față, încălcând Constituția și legile, decizii prin care s-au înlocuit competența și responsabilitatea civică în preluarea de funcții, cu docilitatea, vârsta, rubedenia. Fiind mereu în criză de legitimare, ca urmare a redusei consultări a cetățenilor, regimul a recurs la abuzuri. „Desemnarea personală” a devenit obișnuință, iar formula prostească „guvernele mele” a înlocuit  normalele guverne ale țării și a extins apoi abuzurile. Toate acestea pe fondul mobilizării propagandistice, cu sprijinul serviciilor secrete și al unei părți din mass media, consecința fiind vasta și sufocanta inversare a valorilor, care se observă azi la tot pasul.

Profesioniștii la propriu sunt acum în afara cercului deciziei. Nicio instituție din țară nu funcționează azi competitiv, potrivit menirii ei. În loc să fie consultați, cetățenilor li se „comunică” decizii, frecvent diletante, ale noilor politruci. Scoși din joc, cetățenii sunt ținuți de vorbă cu analize improvizate, adesea după ureche.

Europenizarea și occidentalizarea sunt luate ca lozinci ale parvenirii, în vreme ce reformele necesare pentru a le atinge nu interesează. Agitarea de pericole, „al comunismului”, „al derapajului extraeuropean”, mai nou „al războiului la graniță”, este folosită pentru a împiedica democratizarea și a acoperi decizii păguboase. Teorema lui O’Donnell-Schmitter, conform care „societatea care nu democratizează cât mai devreme după înlăturarea autoritarismului pierde lupta pentru democrație”, se confirmă din plin.

Oricine aruncă o privire în realitate poate adăuga multe observații. De aceea, voi profila aici doar urmările cu o mai mare greutate ale regimului care lovește România actuală, căci ele spun încă o dată ce este de făcut, pentru a se ieși din crizele ce devin endemice.

A avut loc afectarea democrației, atât cât era. Știm prea bine că nu este posibilă democrația fără partide la propriu – cu doctrine, alegeri etc. Or, după startul promițător al anilor nouăzeci, azi nu mai sunt optici politice distincte, nu mai sunt alegeri curate, partidele clasice s-au convertit în adunături păzite de vătafi. Iar partidele care au ajuns să guverneze au transmis statului anihilarea dezbaterii și propria destructurare. Se mai câștigă competiții prin corupere și falsuri și se depășește lingușeala cultivată de regimurile lui Carol al II-lea și Ceaușescu. Capacitatea scăzută de a da candidați viabili la alegeri și pertractările pentru măsluirea voinței cetățenilor sunt grăitoare.

În definitiv, regimul actual stă pe o treime din voturile electoratului. Intelectualii propriu-ziși sunt ei își în afara deciziei. Bronislaw Gyeremek spunea odinioară la UBB că intelectual este cel care se dedică celorlalți. Relația aceasta a fost subminată în România actuală din ambele direcții. Fiind lipsit de realizări, regimul are nevoie de suporteri, nu de minți pricepute. Pe de altă parte, mulți intelectuali, rămași de fapt inculți, sunt refugiați în clișee ale trecutului și spun trivialități. Ca și altădată, oportunismul privează de valoare.

A avut loc afectarea dezvoltării din țară, atât cât s-a putut atinge. Indicatorii nu sunt oarecare. Ei încep cu înțelegerea liberalizării ca însușire de resurse publice, fie și frauduloasă, și a privatizării ca devalizare a acestora. Indicatorii continuă cu cea mai extinsă sărăcie într-o țară europeană, cu cea mai mare emigrare din lume în timp de pace, cu cea mai mare îndatorare din propria istorie, cu animalizarea multor vieți – familii întregi trăind azi fără lumină electrică și fără mâncare. Indicatorii culminează cu ampla fraudare de examene și plagiate, cu cel mai mic consum de carte pe locuitor de pe continent, cu analfabetismul funcțional cel mai ridicat și cu una dintre slabele participări ale tineretului la studii superioare. Nici într-o țară din Europa nu se irosesc atât de nechibzuit resurse naturale, capacități umane și timp, precum se face astăzi la noi, deja prin deciziile majore.

După multe semne, „capitalismul de cumetrie” a devenit „guvernare în cumetrie”. În loc să dispară, corupția s-a rafinat și extins. Reformele democratice care au asigurat integrarea euroatlantică a României  din anii nouăzeci nu sunt înțelese și, cu atât mai puțin, continuate.

A avut loc distrugerea politicii externe, câtă s-a format în țara noastră. Lumea s-a micșorat pentru decidenți. Altădată, înțeleasă ca o cultură însuflețitoare a unei comunități ce încurajează creația, Europa s-a degradat în înțelegerea decidenților actuali, devenind obsesie a Bruxelles-ului și a aranjării de joburi ferite de privațiunile din țară. Cum a arătat limpede și revolta din 2024 a fermierilor și transportatorilor, cetățenii nu mai sunt reprezentați. Nu se iese din scheme depășite ale istoriei spre înțelegerea unei lumi complicate, în care o țară procedează rațional atunci când își fructifică potențialul. Nu se știe că dreptul istoric și cel internațional nu se reduc la acorduri, declarații și memorandumuri în lipsa tratatelor asiguratoare, iar suveranitate nu poate fi asupra teritoriilor ce aparțin de drept altora. Nu se înțelege natura interacțională a vieții internaționale, în care nici la război și nici la pace nu se ajunge fără răspunderea fiecăruia dintre cei implicați.

Nu se valorifică oportunități în favoarea țării. Acum se stă smirnă în așteptarea deznodământului în procesele cu Gold Corporation și Pfizer. Nu mai vorbim de procesele deja pierdute. Meschinăriile unor activiști și vizitele caraghioase în America de Sus și Africa sunt doar dovezi ale descompunerii politicii externe în excursii.

Continuă afectarea viitorului. Nu este doar incapacitate a decidenților de a concepe dezvoltarea – este și lipsă de răspundere. Continua neîncredere a cetățenilor, atestată de orice sondaj, este mărturie. Iar măsuri precum comasarea și mutarea de alegeri de dragul carierelor forțate ale unor inși fără pregătire și fără cultura democrației  au pus capac penibilităților.

Emigrarea vârfurilor profesionale din varii domenii lovește din greu. Cei care pleacă în afară sunt tot mai puțin dispuși să revină. Cu noile abuzuri, demotivarea urcă, de fapt. Veleitarismul și nepotismul din instituții bat recordurile istoriei, încât și mai mulți emigrează. Mai ales că noi și noi țări dezvoltate caută profesioniști și creatori.

Inaderența la cultura contemporană va crea dificultăți în anii ce vin. Se mai crede că am trăi încă în diviziunea socialism-capitalism a erei postbelice sau în „sfârșitul istoriei”, clamat după 1991. Nici măcar cei care au schimbat scena intelectuală în secolul al XX-lea, de exemplu Einstein, Mendel, Frege, Planck, Max Weber, Talcott Parsons, Thomas Mann, Henri Bergson, John Dewey, Husserl, nu mai sunt citiți. Nu mai vorbim de cei care i-au succedat în cultura actuală. În diferite țări se explorează noile experiențe, spre a cunoaște din timp o lume ce se schimbă. La noi, se stagnează într-o desincronizare care nu duce nicăieri.

Simpatetic cu românii, istoricul Hugh Seton Watson admira brilianța decidenților României interbelice, dar vitupera obsesia acestora de a se pune bine cu vârfurile statului, fie și trădând cauza ieșirii din sărăcie și corupție și a democratizării țării (Eastern Europe between the Wars, 1945). Azi nu sunt brilianți la decizii. Decid acum nepregătiți care distrug din incompetență și spoliază resurse pentru propria propășire. Și care nu au capacitatea de a scoate țara din dificultățile ce li se datorează eminamente! Ceea ce au spus, de altfel, și Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu sau Virgil Bărbat despre nepriceperea și trădările responsabililor, ar merita discutat cu luare aminte într-o bună zi!  Sper să o facem.

Oricum, starea critică în care s-a ajuns în România actuală nu are legătură nici cu trecutul istoric, nici cu geopolitica, nici cu specificul național, nici cu altceva. Starea de azi a țării are legătură cu eroarea istorică de a lăsa la deciziile ei inși care nu se pot legitima nici prin valoare și nici prin realizări. Se poate anticipa că starea aceasta se va  agrava, cât timp nu se va impune cultivarea pregătirii, competenței și dedicării în însăși funcționarea și deciziile statului, cu un cuvânt, meritocrația”, scrie Andrei Marga.