„Diplomația românească”, ca o firmă de pază low-cost închiriată de UE și NATO

România nu mai are demult o politică externă demnă de acest nume. Ceea ce se numește azi „diplomație românească” seamănă mai degrabă cu o firmă de pază low-cost, închiriată de Uniunea Europeană și NATO, dar plătită cu preț greu de cetățenii români. În loc să-și definească interesele și să le apere cu fermitate, statul român, prin Parlamentul său expandat delirant, prins într-o rețea politică dominată de obediență și servilism, și-a asumat rolul de bodyguard anonim, gata să execute ordinele altora și să spună „da” fără să clipească oricărei directive, oricărei misiuni, oricărei aventuri care servește interese străine.

Aceasta nu este strategie, ci abdicare. Nu este politică externă, ci o combinație între lipsă de viziune și abuz în serviciu la scară națională. În timp ce alte capitale europene negociază avantaje economice, protejează industrii, își apără resursele și construiesc politici de securitate proprii, România se împrumută cu miliarde doar pentru a acoperi găuri bugetare. Salariile și pensiile sunt plătite din credite externe, iar datoria publică crește de la o lună la alta. În loc să caute soluții pentru dezvoltare, guvernele semnează angajamente care nu aduc nimic concret pentru cetățeni, dar garantează obediență față de „centru”.

Este o formă de deturnare de patrimoniu public: resursele pe care statul nu le are sunt cheltuite cu generozitate pe proiecte dictate din afară, împovărând generațiile viitoare și blocând orice șansă reală de redresare. România este sacrificată la masa intereselor externe, fără să primească altceva decât aplauze ipocrite și promisiuni vagi.

Și aici se vede paradoxul dureros: România trimite soldați pe fronturi care nu sunt ale ei, deschide baze militare pentru alții, sacrifică resurse naturale care nu se mai întorc, se lasă transformată în scut geopolitic, dar rămâne ultima la infrastructură, la spitale, la școli. Este un absurd grotesc: statul care vrea să fie gardianul Europei nu reușește să fie gardianul propriei populații. Un scut găurit pentru alții, dar o țintă neprotejată pentru propriii cetățeni.

Cine răspunde pentru toate acestea? Cine își asumă consecințele împrumuturilor nesustenabile, ale deciziilor care subminează viitorul economic al țării? În mod normal, asemenea politici ar trebui să atragă răspundere juridică. Atunci când semnezi în numele unui stat angajamente care depășesc cu mult capacitatea lui financiară, nu mai este vorba de strategie, ci de atentat la patrimoniul comun al românilor. Un stat este o persoană juridică al cărei capital aparține tuturor cetățenilor, iar deciziile care afectează acest capital ar trebui să fie supuse controlului și sancțiunii.

Dar în România, responsabilitatea politică s-a evaporat complet. Totul se reduce la cicluri electorale superficiale, la promisiuni deșarte, la cumpărarea liniștii sociale prin datorie, la ascunderea falimentului sub haina „loialității față de parteneri”. Cetățenii plătesc nota de plată, în timp ce elitele politice își negociază privilegiile.

România trebuie să înceteze să mai fie „soldatul de serviciu” al Europei, sclavul geopolitic docil și falit, bodyguardul de sacrificiu pe frontul altora. Trebuie să-și recapete o voce proprie, să-și apere resursele, să-și negocieze interesele, să-și construiască o strategie pe termen lung. Altfel, va rămâne ceea ce este deja percepută: un stat periferic, lipsit de putere reală, bun doar să ofere carne de tun și resurse brute, incapabil să ofere protecție, siguranță și prosperitate propriilor cetățeni.