Andrei Marga: Decidenții imaginează „ingerințe externe” şi „războaie hibride” pentru a abate atenția de la incapacitatea lor de a rezolva probleme și a atenua nemulțumirile oamenilor

„Reflecțiile din epoca modernă despre pace au succedat unor războaie sângeroase în Europa. Iar proiectele majore de pacificare – de la Leibniz, prin abatele Saint-Pierre, la Kant – au apărut pe baze creștine. Se știe că reflecțiile din creștinismul începuturilor au conferit păcii anvergura unei viziuni cuprinzătoare. Lumea a fost privită de Iisus dând păcii prioritate necondiționată. Așa cum și altădată a alimentat proiecte de pace, putem spune astăzi, cu toate argumentele, că din nou creștinismul este chemat să contribuie fundamental la pacificarea din Europa. Predica de pe munte a lui Iisus din Nazaret este cea care a anunțat această viziune cuprinzătoare asupra lumii. Oamenii cu bucuria a ceea ce sunt și au, dar „blânzi”, „însetați de dreptate”, „milostivi”, „curați cu inima”, „prigoniți pentru dreptate” vor fi cei ce se vor bucura de „viața cerurilor”. „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (5, 9) spune Iisus în încheierea beatitudinilor, cu care începe, cum se știe, Predica de pe munte. „Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (5, 44). Viața omului își are sensul cel mai profund în intrarea în „împărăția cerurilor”, încât năzuința supremă este cuprinsă în adresarea din Tatăl nostru: „vină împărăția ta; facă-se voia ta precum în cer așa și pe pământ”(6, 10). Printr-o inițiativă fără precedente, Iisus a mutat religia pe terenul înaintării spre „împărăția lui Dumnezeu” și a dat astfel conținut cu totul nou Veștii celei Bune (Evanghelion) pe care o aducea oamenilor”, scrie, în Cotidianul, profesorul Andrei Marga.

„„Iubirea aproapelui” este afirmată ca morală. Deja David Flusser (Jesus, Editions de l’Eclat, Paris, 2005, p. 74) a scris: „Perspectiva lui Iisus se dovedește revoluționară sub trei aspecte: o interpretare radicală a poruncii iubirii mutuale, un apel la un nou comportament moral, ideea unei împărății a cerurilor”. Mai recent, dintre monografiile de referință, Jean-Christian Petitfils (Jesus, Fayard, Paris, 2011) scrie că Iisus lansa în Predica de pe munte o nouă viziune și punea totul sub voința divină.

Nu insist aici asupra înțelegerii în detalii a creștinismului, ea fiind deja în multe expuneri. Este însă cazul să ne întrebăm: ce poate face creștinismul ca să fie pace astăzi în Europa?Două luări de poziție de luciditate dusă la capăt mi se par demne de a fi amintite din capul locului.

În reflecțiile sale postbelice, azi cunoscute din Caietele negre (1931-1975), tipărite nu demult, Heidegger atrăgea atenția că distanțarea Europei de trecut nu este suficientă și că alternativa la ceea ce a săvârșit Hitler este prea puțin hotărâtă. „Întreaga lume țipă continuu, încă, ce acte de violență a comis Hitler. Acestea sunt rele destul. Dar nici unul dintre marii învingători nu se gândește să învingă. Această incapacitate este mai rea. Nu pentru că ne ating urmările ei, ci pentru că afectează întreaga stare a lumii mai adânc decât freneziile rasiale ale lui Hitler” (GA 98, p. 77). Dincolo de tribulațiile sale, Heidegger însuși sesiza că o distanțare mai profundă a Europei de anii treizeci este indispensabilă.

În anii nouăzeci, în Europa se trăia euforia înlocuirii „socialismului răsăritean” cu democrația și a depășirii scindării ideologice a continentului. Dar chiar pe acest fundal, au fost gânditori care au semnalat pericolele, dintre care unele s-au confirmat în chiar războiul actual. Joseph Ratzinger a atras atunci atenția că prin schimbările salutare din anii nouăzeci nu s-a intrat automat într-o lume care să nu aibă nevoie de noi schimbări. Cotitura istorică din 1990 nu este de ajuns pentru a se ajunge la o societate în profunzime nouă, ci mai sunt necesare schimbări sau măcar nerepetarea istoriei. Pericolul pe care Joseph Ratzinger îl vedea era emergența unui nou „mesianism politic” și a unei reeditări a „zelotismului” (Wendezeit fur Europa? Johannes Einsiedeln, Freiburg, 2005, p. 111), care vor submina dreptatea în societăți și, până la urmă, democrația și echilibrul.

Nu s-a putut contesta această anticipare. Situația de astăzi pare însă și mai dificilă. Bunăoară, ea nu închide eventualitatea unui nou război mondial.Se petrece deocamdată o degradare a democrației în Europa, care aduce noi crize și împiedică urcarea la decizii a oamenilor de stat în locul simplilor activiști de conjunctură. Unii decidenți imaginează „ingerințe externe” și „războaie hibride” spre a abate atenția publică de la incapacitatea lor de a rezolva probleme și a atenua nemulțumirile oamenilor. Precum în anii treizeci, se acuză din nou Răsăritul de nefericirile lumii. În discuțiile de taină cu generalii săi, recent scoase din arhive și publicate, Hitler perora că „Rusia este vulnerabilă”. Azi, aventurieri ajunși la decizii spun că „Rusia este prea mare”. Înarmarea este socotită cale spre pace. Se vrea încetarea focului, în vreme ce se intensifică alimentarea cu arme. În unele țări nici parlamentele nu mai sunt consultate, încât concentrarea în mâini puține a deciziei conține ea însăși riscuri. Unii trăiesc convingerea după care „istoria se sfârșește”.

În Europa se adaugă dificultăți aparte, pe care războiul din Ucraina le scoate la lumină cu putere. S-au încheiat nu cu tratate solide, ci abia cu acorduri circumstanțiale al Doilea Război Mondial și „războiul rece”. Chestiunile teritoriale generate de aceste războaie (prin Pactul Ribbentrop – Molotov 1939, apoi prin trecerea de către Hrușciov 1954, în administrare ucraineană, a Crimeii etc.) nu pot fi escamotate. Puțini înțeleg dreptul internațional la propriu – ca efect al negocierilor, pe baze istorice, demografice, culturale, consemnate în tratate ratificate de parlamente reprezentative ale țărilor – și-l confundă cu acorduri, memorandumuri, declarații în anumite circumstanțe. Tratatele și dreptul internațional sunt însă mai mult decât asemenea acte.

Altădată, războaiele erau motivate de religie. Azi, ele vin din ceea ce anticipa Nietzsche – mai cu seamă din ciocnirea „voințelor de putere” economică și politică. Pacea depinde astfel de decizii politice și militare și mai puțin de religie.

Poziția religiei în cultura lumii s-a și schimbat, de altfel, încă o dată. Azi este larg acceptat că ostilitatea reciprocă, venind dintr-o tradiție a relației religie-știință-filosofie, trebuie înlocuită cu cooperarea lor. S-a intrat în „societatea postseculară”, în care nu se mai pot rezolva crizele lumii fără angajarea interacțiunii celor trei. Nu se mai poate duce înainte nici mesajul creștin fără conlucrarea religiei cu științele și filosofia. Dezbaterea începută la München (2005) a celor mai mari filosofi și teologi ai momentului a lămurit acest fapt.

Relația dintre biserici ca instituții și politică este însă, în continuare, în discuție. Pe de o parte, a fost un mare pas, înfăptuit dincoace de mijlocul secolului al XX-lea, ieșirea bisericilor din slujirea „conducătorilor” și concentrarea lor asupra situației celor nevoiași. De aceea, critica modernă a religiei, care a vizat de fapt, cum a observat Karl Barth, politica bisericilor, mai curând decât metafizica lor, și-a redus amploarea.

Este un mare pas cultural și depășirea scientismului – acea concepție îngustă asupra științei care nu înțelege condițiile de posibilitate ale științei înseși. Azi este acceptat, de către cei cu o veritabilă formație științifică, că știința nu este străină de premise și concluzii religioase. Obscurantiști au devenit cei care pretind că fac știință, dar nu o înțeleg.

Pe de altă parte, destui decidenți înțeleg bisericile ca pe un fel de analog al partidelor și vor să le supună, revenind astfel direct în anii treizeci. Cum s-a văzut în Ucraina ultimilor ani, se atacă Biserica Ortodoxă fără a înțelege că religia este altceva, că bisericile sunt juridic autonome conform constituției și că niciun regim nu are dreptul să le ia sub control.

Desigur că bisericile nu pot ignora fără pierderi enoriașii. Discuția Papei Leon al XIV-lea cu delegația Patriarhiei Moscovei, din iulie 2025, este elocventă: papa nu poate face abstracție de catolicii europeni, iar patriarhia de ortodocșii ruși. Dar nici o parte nici alta nu se oprește la interese imediate, ci caută să promoveze mesajul creștin.

Sub acoperirea aparent inocentă „nu ne amestecăm în politică”, destui își declară distanțarea de politică. Pretenția nu este realistă, căci politică face tacit și cel care declară că este fără politică. Pretenția nu este nici soluție: duce doar la sărăcie – economic, cultural, spiritual – aprobarea, prin pasivitate, a orice fac cei care decid. Cu pasivitate nimeni nu se propășește. Cu cât creștinismul este trăit mai profund, cu atât bisericile reacționează la păcate și cu atât societățile se smulg din neajunsuri.

România, de exemplu, a fost adusă în ultimii douăzeci de ani de către decidenții ei în cea mai grea situație – cu degradarea ce are printre indicatori emigrarea cea mai mare dintr-o țară a lumii în timp de pace, aruncarea economiei aproape în „deșeu (junk)” și a democrației la limită, cel mai mare procent de analfabeți funcționali și cea mai extinsă sărăcie din Europa. Cu atât mai mult este astfel cazul sprijinirii de către diferitele forțe, inclusiv de către biserici, a schimbării garniturilor de decidenți vădit incapabili – singura cale acum de a normaliza statul. Aceasta este astăzi chestiunea de responsabilitate majoră în societate, inclusiv a bisericii.

Peste toate, proiectele majore ale păcii în Europa au venit din tradiția creștină de reflecție. Ele au ajuns la un grad înalt de elaborare conceptuală – probabil cel mai înalt în chestiunea păcii – și pot fi surse de învățăminte și astăzi. Iau trei exemple din era războaielor mondiale.

În Primul Război Mondial, Papa Benedict al XV-lea(1917) a făcut propunerea de pace axată pe trei principii: „să păstrăm completa imparțialitate în relație cu toți beligeranții, așa cum sunt ei fiii unui tată comun, care își iubește toți copiii cu egală afecțiune; să ne străduim în mod constant să facem cel mai mult bine posibil, fără excepții personale și fără distincții naționale sau religioase – o datorie pe care legea universală a carității, ca și suprema sarcină spirituală încredințată nouă de Hristos, ne-o cer; în sfârșit, precum misiunea noastră de pace ne-o cere, să nu lăsăm nimic nefăcut din ceea ce este în puterea noastră și poate grăbi sfârșitul acestei calamități, căutând să conducem popoarele și capii lor spre evaluări mai moderate și să punem în mișcare deliberările de pace – ale unei

”.

Aceste principii au fost întărite de apelul la a face „astfel încât popoarele beligerante să devină și mai mult frați”, care se concretizează într-o deviză esențială: „forța materială a armelor trebuie substituită cu forța morală a legii; ca urmare, este de stabilit un acord just al tuturor pentru simultana și reciproca reducere a armamentelor, în conformitate cu reguli și garanții încât ele să fie suficiente pentru menținerea ordinii publice în fiecare stat; apoi, în locul armatelor, să intre instituția arbitrării, cu funcția ei de blândă de stabilire a păcii conform unor standarde și sancțiuni ce sunt agreate, contra acelui stat care poate refuza să supună chestiunile internaționale arbitrajului sau să accepte deciziile acestuia”.

Au urmat acțiuni în consecință, mai ales în „chestiunile teritoriale”, dificile și atunci, ca oricând. Pe atunci, ele erau disputate de Italia, Austria, Germania, Franța, de țări din Europa de Sus-Est. Direcția recomandată de papă era cea a „coordonării aspirațiilor popoarelor cu circumstanțele și a intereselor lor cu binele general al marii societăți umane”.

La solicitarea Organizației Națiunilor Unite, Hans Küng a elaborat un amplu Proiect de etică globală (1990), în cadrul unei opere de edificare a teologiei timpului nostru (detaliat în A. Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, București, 2014). Cunoscutul teolog a motivat că „fără morală, fără norme etice generale care obligă, deci fără global standards, națiunile sunt în primejdia de a fi manevrate, ca efect al problemelor acumulate de decenii, într-o criză ce poate duce în cele din urmă la colapsul național, adică la ruină economică, la destrămare socială și la catastrofă politică” (Project Weltethos, Piper, München, 2002, p. 46).

Concepția asupra păcii a lui Hans Küng stă pe trei axiome. Prima: „Nu este supraviețuire fără un etos global”. Acesta implică abandonarea relativismului, „democrație pe baza consensului fundamental”, coaliție a credincioșilor și necredincioșilor, „răspundere comună în respect reciproc”, „răspundere planetară”, etos cu bază religioasă. În reacție la postmodernitate, este vorba de „libertate cu dreptate”, „egalitate cu pluralitate”, „coexistență cu pace”, toleranță și ecumenism. A doua: „Nu este pace mondială fără pacea între religii”, ceea ce implică „criterii ale adevărului ecumenic”, umanism, dialog și promovare de sine, capacitatea de dialog cu capacitate de a atinge pacea. A treia: „Nu este pace între religii fără dialog al religiilor”. O „teologie ecumenică a păcii” este necesară și posibilă acum. În orice situație, viziunea bazată pe renunțarea la forță din Predica de pe munte poate fi inspiratoare – altfel Jus talionis, cu strategia ei „dinte pentru dinte”, se instalează și antrenează vărsări de sânge.

La aproape un secol de la inițiativa ilustrului său predecesor,Benedict al XVI-leaa dat, la rândul său, o întreagă concepție asupra păcii, de data aceastaîn cadrul celei mai elaborate teologii a vremii noastre (detaliat în A. Marga, Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger,Meteor Press, Bucureși, 2010). Noutățile conceptuale care disting această concepție pot fi rezumate astfel: a) orice acțiune – economică, diplomatică, militară în relația dintre națiuni suverane este importantă pentru pace și securitate internațională, dar abia un„autentic umanism integral (true integral humanism)” în societățile respective este soluția; b) a rămas o sarcină neîmplinită a erei post 1945 să ia în seamă, odată cu tragedia războiului mondial, rănile aduse demnității umane, încât trăim încă în condițiile unui „unfinished business” al Declarației Universale a Drepturilor Omului (1945);c) este necesară revenirea sub aspecte cheie la „dreptul natural (Natural law)”, singurul care permite„convergența între diferite culturi și civilizații, mai curând decât o idee particulară a Vestului”. Dreptul natural este capabil să ne aducă la „nevoile și dorințele fiecărei inimi umane” și să asigure „un angajament mutual și genuin față de binele altuia”. d) „angajamentul personal” a devenit necesar pentru „a reînnoi lumea în pace și justiție” și se poate realiza doar pe baza „respectului pentru înscrisă în inimile umane de către Creator”.

Asigurarea păcii nu mai poate fi atinsă fără politică, dar politica și religia se pot întâlni. În enciclica Deus caritas est (Vaticana, 2006) Benedict XVI arăta că nu este misiunea bisericii să se substituie statului, care rămâne cu obligația de a rezolva pașnic divergențele. „Scopul bisericii este simplu, de a ajuta la purificarea rațiunii și de a contribui astfel, aici și acum, la recunoașterea și atingerea a ceea ce este just” (p. 60). „Iubirea” înscrisă în miezul viziunii creștine nu poate însă triumfa decât în condiții economice, sociale și de altă natură. Enciclica Caritas in Veritate (Vaticana, 2009) a descris aceste condiții și le-a pus sub lumina „iubirii (caritas)”.

Asemenea elaborări nu au putut fi depășite și rămân printre referințele celui care reflectează astăzi asupra păcii. Au avut loc însă acțiuni de reconciliere eclezială. Exemplar rămânemesajul comun al patriarhului Kiril şi al președintelui Jozef Michalik, al episcopatului polonez. Documentuls-a vrut „o contribuție la opera de apropiere dintre Bisericile noastre şi de reconciliere dintre popoarele noastre”. Amintindu-se „vecinătatea seculară” dintre Rusia şi Polonia şi „ereditatea creștină orientală şi occidentală” care au influențat identitatea şi cultura celor două națiuni, mesajul îndeamnă la a îmbrățișa o cale „a dialogului sincer” pentru însănătoșirea rănilor din trecut. „Păcatul”, „slăbiciunea umană”, „egoismul”, dar şi „presiunile politice” duc la „alienarea reciprocă”, „la ostilitatea deschisă, la lupta dintre națiunile noastre”, cu consecința „disoluției originalei unități creștine”. Ele sunt contrare voinței lui Hristos şi reprezintă „un mare scandal”. De aceea, sunt necesare „noi eforturi” pentru a apropia din nou Bisericile şi pentru o reînnoire importantă după experiențele războiului mondial, totalitarismului și ateismului impus. „Dialogul fratern” este calea care conduce la reconciliere și presupune „dispoziție de a ierta jignirile şi nedreptățile suportate, şi tot răul făcut reciproc”.

Memoria rămâne „parte esențială a identității popoarelor”. Ea ne amintește victimele din trecut care şi-au dat viața pentru fidelitatea față de Dumnezeu şi patrie. „A ierta nu înseamnă a uita”, ci „a renunța la răzbunare şi la ură” pentru a construi un viitor de pace. A cunoaște istoria poate ajuta la descoperirea „adevărului deplin”. Redarea acurată a faptelor poate ajuta la depășirea „stereotipurilor negative”, încât devine posibilă „reconstruirea încrederii reciproce, apropierea dintre persoane” şi „un viitor pacific între țări şi popoare”.

Putem da și alte exemple. Mă gândesc, de pildă, la ceea ce scria deja cu decenii în urmă mitropolitul Damaschinos Papandreu (Contributions de l’Eglise orthodoxe, 1987): „dincolo de serviciul ei social, contribuția bisericii ortodoxe la pace, libertate, dreptate și frățietate între popoare constă într-o mărturie a iubirii/…/. Dar tocmai iubirea ce poate pregăti martiriul este în cele din urmă aceea care va consolida voința bisericilor ortodoxe, încât ele, în cooperare cu frații altor biserici și confesiuni creștine, azi pot oferi mărturia – mărturia credinței și iubirii într-o lume care are nevoie de acestea mai mult decât oricând”.

Presantă este însă întrebarea:Dar ce împiedică pacea acum?

Sunt din capul locului patru nevoi în situația postbelică din Europa, a căror trenare prelungește conflictele: încheierea celui de al Doilea Război Mondial și al „războiului rece”, anulând până la capăt actele lor; încheierea celor două războaie prin tratate; restabilirea suveranității naționale; încheierea unui tratat de securitate, adecvat epocii.

Nu se rezolvă, însă, nimic fără o anumită atitudine și apoi acțiune în consecință. Piedica majoră la pace este astăzi în atitudine. Inși cu pregătire precară, ajunși la decizii sau la propaganda în jurul acestora, vor carieră politică căutând de fapt motive de război. Se cheltuie timp cu retorica opririi focului fără să se observe că atitudinea belicoasă rămâne – căci se alimentează frontul cu arme și mercenari. Or, indiciul voinței de pace îl oferă oprirea focului și oprirea alimentării cu arme și mercenari, luate împreună.

Peste acestea, azi nu duce la pace politica înarmării – „pacea prin forță” este una dintre marile aberații ale acestor ani. Nu are cum duce la pace nici propaganda care pretinde că știe ce este în mintea rivalului și îi atribuie intenții rele. Diabolizările pe fondul decăderii conștiinței istorice și juridice și a transformării politicii în slugărnicie nu pacifică nimic în jur.

Teza mea este aceea că în atitudinea creștină rezultată din privirea celuilalt ca frate în raport cu absolutul din lume și din iubirea aproapelui se află rezolvarea și că acțiunea creștină este acum necesară pentru a ajunge la pace. Avantajul creștinismului în raport cu alte abordări este că nu acceptă simpla propagandă, nu recurge la diabolizări și că atunci când examinează situații nu cedează urii, care întunecă mintea.

La propriu, creștinismul nu poate lăsa decizia care antagonizează Europa în mâinile unor Boris Johnson, și nici nu poate ceda diabolizărilor din propaganda altora (de pildă, Roger Scruton, Anne Applebaum). Politica lipsită de etică și comunicare argumentativă este falimentară.

Războiul de azi din Europa are loc pe terenul cultural al creștinismului. Centralitatea păcii în viața umană nu a fost și nu este însă un monopol al creștinismului – alte tradiții culturale și religioase o conțin, de asemenea, iar mulți oameni de bună-credință o împărtășesc. Acest fapt mărește șansele unei acțiuni largi favorabilă astăzi păcii în Europa”, scrie Andrei Marga.