China trăiește în secolul 23, în timp ce România a rămas la nivel de măgar cu ghioci scos sâmbăta la târg să îl faci de râs

La finalul Războiului Rece, prin 1990, China și România se aflau pe poziții similare dintr-un anumit punct de vedere: ambele state erau țări socialiste cu economii rigide, dominate de industrii mari și controlate de stat. România avea, în plus, un capital industrial puternic – combinate, rafinării, uzine, o agricultură care hrănea peste 20 de milioane de oameni. China, pe atunci, era mai degrabă un colos rural, cu sute de milioane de oameni săraci, fără infrastructură modernă și cu un PIB/locuitor de doar câteva sute de dolari.

Au trecut 35 de ani. China a intrat în secolul XXI cu ambiția de a recupera în câteva decenii ceea ce Vestul a construit în câteva secole. România a intrat în Uniunea Europeană, dar a rămas captivă în propriile conflicte politice, corupție și subdezvoltare structurală. Rezultatul? China trăiește astăzi în „secolul 23”, în timp ce România se zbate la un nivel demn de o caricatură: măgarul cu ghioci scos sâmbăta la târg să îl faci de râs.

Lecția Chinei: viteză, disciplină, viziune

Cifrele nu mint. PIB-ul pe cap de locuitor al Chinei a crescut de 40 de ori din 1990 până azi, ajungând la peste 13.000 USD. Aproape 800 de milioane de oameni au fost scoși din sărăcie extremă – un progres fără precedent în istorie. Urbanizarea a sărit de la 26% în 1990 la 66% în 2024. Iar la capitolul infrastructură, chinezii au pus la punct o rețea de trenuri de mare viteză de 48.000 km, cu planuri să ajungă la 60.000 km până în 2030.

China a construit orașe, autostrăzi, porturi și aeroporturi într-un ritm amețitor. Nu este vorba doar de munca ieftină sau de autoritarism, ci de o viziune clară: fiecare kilometru de șosea și fiecare fabrică nouă sunt piese într-un puzzle de dezvoltare națională.

Lecția României: stagnare, migrație, improvizație

România, în același interval, a pierdut peste 4 milioane de locuitori. De la 23 de milioane în 1990, am ajuns la 19 milioane în 2024. PIB-ul pe cap de locuitor a crescut – 20.000 USD în prezent –, dar acest avans este în mare parte datorat apartenenței la piața europeană și remitențelor celor plecați la muncă în străinătate.

La infrastructură suntem codașii Europei. La 31 iulie 2025 aveam doar 1.326 km de autostrăzi și drumuri expres – adică de zece ori mai puțin decât construiește China într-un singur an. În transportul feroviar, România are doar 38% din rețea electrificată și doar 20% linii duble. Trenurile merg încet, iar pasagerii își calculează drumurile nu în kilometri, ci în ore pierdute.

În siguranța rutieră suntem în topul rușinii: 77 de morți la milionul de locuitori în 2024, față de 44 media europeană. Practic, drumurile noastre ucid la fel de mult ca războiul tăcut al nepăsării statului.

China și România porneau, acum trei decenii și jumătate, de pe poziții incomparabile. România avea șansa unui start mai bun: infrastructură decentă pentru acea vreme, industrie grea, agricultură productivă, forță de muncă educată. China avea sărăcie rurală și lipsa de infrastructură. Și totuși, chinezii au avut disciplină și viziune, românii au avut haos și jaf.

În timp ce China și-a proiectat dezvoltarea pe termen lung, România și-a petrecut anii schimbând guverne, vânzând pe nimic active strategice și pierzând milioane de oameni în valuri de emigrație.

Comparația nu e doar o statistică. E o palmă dată peste fața unei țări care a avut șanse și le-a risipit. România nu va fi niciodată China, dar ar putea fi o țară normală, cu drumuri sigure, cu spitale decente, cu școli care nu îngheață iarna.

Întrebarea este dacă mai avem resurse și voință să ieșim din acest cerc vicios al improvizației și al „merge și-așa”. Dacă nu, vom continua să fim măgarul cu ghioci din târg, în timp ce trenurile altora trec pe lângă noi cu 300 km/h.