Ciprian Demeter: Lupta antidrog a fost îngropată de incompetenți și corupți — victimele plâng în tăcere, iar sistemul moare în bătaia vântului, fără drept de apel!

În tumultul politic și birocratic al României, un nou ordin, aparent ”transpartinic” și ”transparent”, a fost emis pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile centrelor de sănătate mintală și pentru prevenirea adicțiilor. Pare o victorie a transparenței, însă, în realitate, acest val de ”clarificare” bine plănuită ascunde un dezastru profesional, o premieră a incompetenței și o sabotare mascată a sănătății mentale publice.

Ordinul, publicat cu mare fast pe site-ul oficial al Ministerului Sănătății, a fost prezentat de autorități ca fiind o realizare istorică, o reformă profundă și un pas  în modernizarea sistemului de sănătate mintală și prevenire a adicțiilor. Surprins în absența oricărei dezbateri reale și a unei dezvăluiri transparente a conținutului, gestul este perceput ca o epocă a ”reformei” și a ”modernizării”, menită să conserve status quo-ul și interesele de grup, departe de adevărata nevoie a sistemului. În fapt, ordinului a fost un act de PR, menit să acopere dezastrul administrativ și profesional existent, în timp ce mediatic și social s-a preferat minimalizarea controversei și propagarea unei imagini superficiale de succese.

În ciuda multiplelor semnale de alarmă venite din rândul specialiștilor, psihiatri, a organizațiilor profesionale, a societății civile, oficialii au ales să perpetueze un simulacru de reformă, abandonând, în final, orice intenție de reală schimbare. În loc să asculte vocile experților și ale cetățenilor, au preferat să insiste pe o prezentare ”grosolană” a ordinului, ca pe un document ”mâzgălit pe colț”, adică un act normativ superficial, fără conținut real, doar o formalitate birocratică menită să-și justifice propriile decizii și să închidă orice discuție constructivă. Această strategie a fost însoțită de o comunicare de tip ”aeriană”, lipsită de substanță și de argumente solide, destinată mai degrabă să inducă în eroare și să mențină inerția sistemului.

Această abordare este nu doar sfidătoare, ci și o formă de pasivitate extrem de periculoasă, similară cu o ”distragere a atenției” de fapt. În timp ce resursele reale sunt direcționate spre consolidarea sistemului, oficialii au preferat să se ”laude” superficial, într-o manieră copleșitoare, în speranța că această mascaradă va fi acceptată fără comentarii.

În loc să pună în primul rând criterii de expertiză, competențe și responsabilitate, Guvernul preferă să creeze o aparență de transparență sau, mai rău, să ne mintă în față. Că doar așa se face în România: aparența contează, realitatea e ignorată, iar oameni inconștienți și fără pregătire devin decidenți pentru un domeniu atât de delicat și vital.

 Structura Ordinului și vidul interpretațional

Ordinul, plin de fraze frumos întipărite din jargonul administrativ și medical, este un exemplu de cum se poate manipula un sistem încremenit în interese de grup. De exemplu, sintagma ”organizarea, funcționarea și atribuțiile centrelor” este o prezentare formală și lipsită de conținut real, asemenea unui pom de Crăciun decorat superficial pentru a părea mai ”transparent”. În același timp, afirmația că Centrele de sănătate mintală și pentru prevenirea adicțiilor vor avea rol în ”prevenția adicțiilor”  face o promisiune falsă, pentru că Ordinul nu detaliază responsabilitățile, nu stabilește resursele, nu indică niciun fel de competențe, ci doar oferă o fațadă de transparență din care lipsește… transparența cu adevărat!

Acest mod de a face ordine demonstrează ce poate să însemne o hârtie fără fond, fără conținut și fără responsabilitate: o simplă fumigenă administrativă, menită să acopere incompetența reală.

Tăcerea despre profesionalism și specializare

Cadrul propus nu este doar superficial, ci și total incoerent cu realitatea medicală și socială. În loc de o organizare clară, se preferă un ansamblu de atribuții care amestecă domenii diferite: psihopedagogie, fizioterapie, consiliere juridică sau monitorizare de activități emergente.

Poate cel mai grav aspect este că, în loc să fie invitați specialiști cu adevărat competenți – psihiatri, psihologi clinicieni, autoritățile aleg ”specialiști” fără nicio legătură cu domeniul: între care, economiști, administratori fără studii în sănătate mentală sau adicții, un fapt halucinant, dacă ne gândim la cât de fragil și sensibil este sistemul de sănătate mintală din țara noastră. De exemplu, numirea în poziții strategice a unor persoane fără pregătire specifică în psihiatrie, expune sistemul unor riscuri majore: decizii greșite, interpretări eronate și, în final, o politizare grotescă, în loc de o strategie bazată pe dovezi și pe cunoștințe. Este ca și cum ai pune un inginer agricol să reglementeze sistemul nuclear sau un avocat să gestioneze secția de urgențe a unui spital, iar rezultatele nu pot fi decât catastrofale.

O impostură în numele transparenței

Atunci când Guvernul încearcă să ne promită ”transparență”, trebuie să fim extrem de vigilenți. Pentru că în cazul de față, tot ceea ce se ascunde în spatele ordinului reprezintă doar o iluzie de responsabilitate și etică, în timp ce în fundal se află un tablou profund deformat, în care interesele grupurilor de putere prevalează asupra nevoilor reale ale cetățenilor.

”Transparența”, în aceste condiții, devine doar o etichetă ieftină, menită să mascheze incompetența și lipsa de responsabilitate. În fața unui sistem atât de fragil și dezorganizat, orice speranță de schimbare reală se fragmentează, lăsând în urmă un peisaj al haosului și al pasivității, în care pacienții devin victime colaterale ale unui sistem condamnat la insuportabilitate.

Consecințele absenței responsabilității profesionale

Ordinul nu doar că nu clarifică atribuțiile, ci și ignoră complet principiile fundamentale ale responsabilității medicale și sociale. În loc să stabilească în mod clar cine ce face și cu ce resurse, guvernanții operează pe tărâmul incertitudinii, lăsând pacienții și specialiștii să se descurce singuri.

O astfel de atitudine nu face decât să legitimeze inflația de decizii imature, contradicții și conflicte de interese. În loc să fie o gură de oxigen pentru sistem, aceast ordin devine o bombă cu efect întârziat: o detonare socială care va arunca în aer orice inițiativă sănătoasă.

În plus, în lipsa unor reguli clare, responsabilitatea va fi mereu trecută cu vederea sau deloc asumată, iar sistemul va continua să funcționeze după alegeri, promisiuni sau interese politice, nu după o nevoie reală.

Ce putem învăța? Cât timp vom permite ca deciziile fundamentale din sănătate să fie luate de oameni fără pregătire și fără responsabilitate, sistemul va deveni tot mai confuz și va sfârși, inevitabil, în tragedie.

Dar, mai presus de toate, trebuie să ne amintim că sănătatea mintală nu este o chestiune de politică, ci o problemă de umanitate care ar trebui tratată cu demnitate, empatie și profesionalism. Și dacă din aceste decizii iresponsabile nu rămâne decât o enigmă morbidă, să ne adresăm câteva întrebări:

Când se va trezi, în sfârșit, societatea civilă? Cât timp vom accepta ca sistemul de sănătate mintală să fie gestionat de oameni fără pregătire și fără responsabilitate? Cât timp vom tolera ca deciziile capitale să fie călcate în picioare de interese politice sau birocratice?

Textul acestui ordin, deși pe hârtie pare o realizare transparentă, ascunde în adâncuri o serie de probleme grave: incompetența, lipsa de specializare, falsele promisiuni și o absență totală de responsabilitate reală.

Cel mai adesea, sistemele bolnave nu au nevoie de reforme, ci de o reconstrucție completă bazată pe responsabilitate, profesionalism și transparență.

„Deciziile fără fundament, luate din interes politică sau birocratic, distrug în mod eficient speranța și sănătatea populației.” (Reprezentant al societății civile).

Sintagma din Art.1, pct (2) reflectă o confuzie gravă între prevenție și tratament, ceea ce poate duce la interpretări eronate și politici publice ineficiente. Prevenirea adicțiilor, conform standardelor OMS și ale politicilor de sănătate publică, se referă la activitățile de identificare a riscurilor și de reducere a lor, înainte ca dependența să apară, fiind o componentă a prevenției primare. În schimb, recăderile și complicațiile legate de injectare, care apar după debutul consumului, sunt elemente ale tratamentului și profilaxiei secundare sau terțiare, deci nu pot fi incluse în sintagma ”prevenirea adicțiilor”. Astfel, formularea ordinului depășește limitele corecte ale prevenirii, riscând să promoveze intervenții lipsite de fundament și să compromită eficiența măsurilor în domeniu.

Această confuzie nu doar denaturează conceptele de bază ale epidemiologiei și sănătății publice, ci și compromite fundamentarea unor politici eficiente de prevenție, risipindu-se resurse. În loc să se concentreze pe prevenirea inițierii consumului și a dezvoltării dependenței, actul normativ devine un instrument insuficient și periculos, întrucât promovează măsuri reactive, în loc de cele proactive.

Această interpretare eronată riscă să ducă la o abatere gravă de la principiile fundamentale ale sănătății publice, unde prevenția timpurie și educația devin victime ale unei politici incoerente și incomplete. În loc să se promoveze o strategie clară de educare, control și reducere a factorilor de risc înainte de apariția dependenței, ordinul sugerează o abordare care tratează simptomele, nu cauzele, perpetuând ciclul vicios al consumului și recăderii. În consecință, resurse bugetare, umane și logistice vor fi irosite pe intervenții tardive și ineficiente, în timp ce adevăratele soluții de prevenție, fundamentale pentru reducerea poverii adicțiilor, vor fi tot mai puțin aplicate. Această situație poate conduce, în final, la agravarea situației epidemiologice și sociale, transformând problema adicțiilor într-o criză de nerecunoscut, incapabilă să fie gestionată de un sistem deficient și lipsit de viziune.

Definirea prevenirii adicțiilor exclusiv prin prisma măsurilor psihologice, cum ar fi consilierea, evaluarea sau psihologia educațională, reprezintă o grotescă reducere a unui fenomen complex, cu consecințe devastatoare asupra sănătății publice. Este o abordare superficială, care ignoră în totalitate componenta multidisciplinară a prevenirii, adresată nu doar psihicului, ci și aspectelor sociale, economice și legislative. Citatul lui Hippocrate este încă valabil: ”Sănătatea nu depinde doar de medicină, ci și de nutriție, socializare și condiții de viață.” Ignorând aceste elemente, autoritățile vor avea în final o politică de prevenție ineficientă, care nu va reuși să reducă riscurile cu adevărat.

Mai mult, această definire limitată se bazează pe o percepție eronată și ideea că înfruntarea adicțiilor se rezumă la intervenții individuale și psihologice, uitând că problema are o dimensiune socio-economică și politică extrem de profundă. În realitate, prevenirea eficientă a adicțiilor implică elaborarea unor politici publice ferme, reglementări restrictive și regim controlat al accesului la substanțe, precum și campanii de informare și educație la nivel național și local. Vaccinarea societății împotriva fenomenului, nu doar tratarea simptomelor, trebuie să fie prioritatea zero.

Această abordare restrictivă și limitativă este, în fapt, o capcană, menită să creeze iluzia unui organism ”eficient” care, în realitate, devine un instrument de uz personal sau de grup, fără eficiență în combaterea cauzelor adicțiilor. Este o strategie diabolică de întârziere și superficializare a răspunsurilor, menită să arunce responsabilitatea asupra unor ”profesioniști” necalificați, care nu pot, și nici nu trebuie, să înlocuiască responsabilitatea statului în elaborarea și aplicarea politicilor publice. Așa cum spunea Margaret Mead, ”o societate nu poate fi sănătoasă dacă nu își propune și nu își asumă responsabilitatea colectivă pentru prevenirea problemelor sociale”, această responsabilitate colectivă este grav încălcată atunci când se limitează prevenția la un simplu proces psihologic, în loc să vizeze reformarea radicală a întregului sistem social.

Această manieră de a privi prevenția adicțiilor nu doar că nu va rezolva nimic, ci va adânci ruptura dintre realitate și situația iluzorie construită de autorități. În loc de prevenție multidisciplinară, comunitară și politică, se promovează o abordare de-a dreptul criminală, intelectual eronată și lipsită de orice responsabilitate socială. Cuvintele lui Albert Einstein sunt dure: „imaginația e mai importantă decât cunoașterea.” Dar, în cazul de față, această „imagine” a prevenției este o mare iluzie, o farsă ordinară, care va duce în final la un eșec catastrofal și la o criză profundă a sănătății publice. Să nu uităm că dacă nu schimbăm această paradigmă, vom suferi cu toții consecințele unui sistem complet dezarticulat, pur și simplu, pentru că „prevenția” în forma actuală înseamnă, de fapt, încă o prăpastie între realitate și promisiuni.

Ambiguitatea în exprimarea din articolul vizând serviciile de sănătate mintală și prevenire adaugă o doză de confuzie extrem de periculoasă, care poate duce la interpretări eronate și la aplicarea unor politici incoerente. Termenul „complicațiile patologiei de injectare” este prea tehnic, specific și restrâns, neacoperind întreaga varietate de fenomene adictive, precum dependența de jocuri de noroc, alcool, fumat sau internet, toate fiind comportamente extinse și dificil de delimitat într-un limbaj atât de limitat. Această ambiguitate creează o zonă gri în care e dificil să diferențiem între intervențiile preventive, cele de tratament și cele de reducere a riscurilor, ceea ce poate duce la o suprapunere a responsabilităților și, implicit, la ineficiență în abordarea acestei probleme complexe.

În plus, lipsa unei clarificări privind atribuțiile centrelor și a componentelor de prevenție din cadrul Art. 2 alin. (1) înseamnă că așteptările legate de intervențiile lor sunt total neclare, ceea ce va duce inevitabil la dispersie a resurselor și la o lipsă de coordonare între instituțiile implicate. Serviciile de sănătate mintală, așa cum sunt definite, nu sunt o entitate unitară care să aibă atribuții clare în prevenție, dar NIMIC din acest regulament nu precizează nimic despre responsabilitatea de a preveni, de a educa, de a monitoriza și de a controla fenomenul adicțiilor în comunitate. În acest gol normativ, toate eforturile sunt lăsate la voia întâmplării, iar sistemul va fi total dezorganizat și ineficient, lăsând populația vulnerabilă fără sprijin adecvat.

Pe de altă parte, acordarea serviciilor fără discriminare pentru persoanele neasigurate, inclusiv cetățenilor străini sau celor cu măsuri temporare de protecție, poate părea un demers umanitar, însă, în realitate, transmite un mesaj periculos: că sistemul poate fi subminat și folosit ca un mecanism de sprijin pentru orice, indiferent de contribuțiile fiscale sau de responsabilitatea civică a cetățenilor. Acest lucru antrenează o încredere artificială în serviciile de sănătate, ceea ce poate duce la o solicitare excesivă și la un dezastru financiar și administrativ, mai ales dacă nu sunt luate măsuri clare pentru controlul calității și al resurselor alocate.

Astfel, această ambiguitate în exprimare și această abordare incoerentă riscă să compromită fundamentul unui sistem de sănătate mentală eficient, bazat pe claritate, responsabilitate și prevenție reală. În loc să fie un instrument de reducere a vulnerabilităților, aceste prevederi devin, din păcate, o capcană legislativă, menită să mascheze lipsa de viziune, de resurse și de coordonare, transformând sistemul într-un labirint birocratic în care victimile nu vor putea găsi salvare. În final, timpul va demonstra că asemenea politici, ambigue și incoerente, nu aduc decât haos și iresponsabilitate, iar societatea va plăti prețul sănătății populației.

Analiza ordinului privind atribuțiile centrelor de sănătate mintală demască o abordare superficială și total eronată a complexității problemelor sociale legate de sănătatea mintală. În primul rând, afirmația că aceste centre ar trebui să „combată concepțiile, atitudinile și comportamentele dăunătoare pentru sănătatea mintală”, în special în ce privește abuzul de substanțe psihoactive și violența interpersonală inclusiv în mediul școlar: bullying, mobbing, hărțuirea pe rețelele sociale, reprezintă o interpretare greșită a rolului acestor instituții, deoarece aceste probleme nu intră în sfera serviciilor medicale specializate, ci sunt gestionate de unitățile educaționale, poliție și alte entități sociale. Ori, această formulare ”încarcă” centrul cu atribuții care țin de politici publice, educație și domenii juridice, fără a avea personal, resurse și competențe pentru a le implementa eficient, transformându-le în „bețe” inutile sau, mai rău, în țapi ispășitori pentru incompetența sistemului. Totodată, tematica sănătății sexuale, a discriminării și a violenței de gen depășește clar competențele centrelor de sănătate mintală și prevenire a adicțiilor, care nu sunt instituții de politici sociale, și cu atât mai puțin de educație în domeniul sănătății sexuale. Acestea aparțin domeniului sănătății publice generale, medici școlari, medici de familie, planificare familială, ginecologi, urologi. Introducerea acestor teme în atribuțiile centrelor reprezintă o amestecare complet iresponsabilă a domeniilor, ce va duce la pierderea atenției asupra obiectivelor esențiale ale sănătății mintale și prevenției adicțiilor, reducând încrederea în sistem și risipind fondurile și resursele alocate.

Această asamblare ”amestecată” cu probleme sociale, educaționale și juridice în atribuțiile centrelor de sănătate mintală subminează însăși fundamentul unui sistem coerent, specializat și responsabil. În loc să se concentreze pe intervenții în domeniul sănătății mintale și al prevenirii adicțiilor, autoritățile propun o strategie incoerentă și haotică, ce va crea confuzie, va dilua resursele și va spori riscul ca aceste probleme sociale însăși să devină incontrolabile. În timp ce agenda sistemului ar trebui să vizeze clar și concis reducerea riscurilor și promovarea sănătății mintale, ea este acum împărțită între responsabilități deferite unor entități incapabile să le gestioneze, transformând previzionata „combatere” a problemelor sociale într-un simplu spectacol birocratic și politicianist.

Analiza privind atribuțiile și formularea “monitorizarea la nivel local” în cadrul noului ordin evidențiază o complexitate și o ambiguitate profundă ce pot compromite eficiența și claritatea acțiunilor îndreptate spre gestionarea domeniului sănătății mintale și al adicțiilor. În primul rând, exprimarea generalistă „monitorizarea la nivel local” este excesiv de vagă și lasă loc la interpretări multiple, fără a specifica cine anume trebuie să realizeze această activitate. Ar putea fi centrul de sănătate mintală, Direcția de Sănătate Publică (DSP), sau alte structuri teritoriale, însă legea și activitatea specifică nu clarifică nimic. În lipsa unor norme clare, riscă să nu fie cineva responsabil pentru această monitorizare, sau, și mai grav, să fie atribuiri suprapuse și haotice, care vor genera confuzie, amatorism și ineficiență birocratică.

Mai mult, formularea „domeniul specific” rămâne extrem de ambiguă. Nu este clar dacă aceasta se referă numai la sănătatea mintală, sau include și domeniul prevenirii adicțiilor, sănătății sexuale, violenței de gen sau altor probleme conexe. Este esențial ca prevederile legale și ordinul să definească explicit aceste domenii, pentru a evita suprapuneri, lipsă de responsabilitate și, în final, un sistem care nu funcționează. În practică, raportarea către CNSMLA, care primește datele centralizate de la DSP-uri, trebuie să fie clară și să urmeze fluxurile reale existente în administrație.

Pe de altă parte, atribuirea „participării la activități desfășurate în cadrul mecanismului de răspuns la situații de urgență” pentru centrele de sănătate mintală este o greșeală gravă, care poate duce la confuzii operaționale. Aceste centre sunt unități ambulatorii specializate pe intervenții psihiatrice și psihologice, fără structuri logistice sau personal pregătit pentru intervenție de urgență în situații de calamitate sau criză. Participarea lor presupune activare în sistemul de protecție civilă, sistem gestionat de ISU, SMURD și DSU, nu de centrele de sănătate mintală. Introducerea acestei atribuții fără o bază legislativă clară, sau fără personal calificat și resurse, nu va genera doar haos operațional, ci va lucra și împotriva funcțiilor fundamentale ale acestor centre, care nu sunt echipate pentru răspuns de urgență, ci pentru intervenții ambulatorii specializate.

Astfel, imposibilitatea de a clarifica cine monitorizează, ce anume, și cine participă la intervenții de urgență poate să genereze o stare de confuzie și dezorientare în sistem. În plus, această abordare riscă să culpabilizeze centrele pentru incapacitatea sistemului de a gestiona situații de urgență, iar responsabilitatea va fi în mod fals transferată către personalul specializat, care nu are mandat, resurse sau pregătire pentru astfel de activități. În cele din urmă, aceste prevederi arată o lipsă totală de viziune strategică și de înțelegere a rolurilor și limitărilor fiecărei entități din sistem, riscând să-l fragilizeze și mai mult, fiind deja subdimensionat și insuficient pentru nevoile reale ale populației.

Analiza acestor prevederi relevă o amplă confuzie conceptuală și legislativă care pune în pericol protecția datelor personale, autonomia profesională și corectitudinea actului managerial în domeniul sănătății mintale. În primul rând, formularea legată de colectarea datelor pacienților cu tulburări psihice, asupra cărora s-a instituit o măsură de ocrotire, ignoră principiile fundamentale ale confidențialității și protecției datelor personale, explicit reglementate de GDPR (Regulamentul Uniunii Europene 2016/679). Legea nr. 95/2006 și Legea nr. 487/2002 privind drepturile pacientului stipulează clar că orice colectare și gestionare de date medicale trebuie să se bazeze pe consimțământul informat al pacientului, și nu pe decizii administrative sau notificări fără această acceptare explicită. Prin urmare, formularea din ordin încalcă drepturile fundamentale ale pacientului, punând în pericol confidențialitatea și credibilitatea întregului sistem de sănătate mintală.

În plus, atribuția centrelor de sănătate mintală de a colecta și transmite datele juridice privind măsurile de ocrotire (tutela, curatela, internări non-voluntare) reprezintă o deformare gravă a rolului acestora, fiind complet în afara legislației și a normelor de etică profesională. Aceste funcții aparțin exclusiv instanțelor judecătorești, care emit hotărârile juridice, și DSP-urilor, care notifică spitalele și alte instituții. Atribuirea acestei responsabilități centrelor de sănătate mintală, care nu au cadrul legal, logistică sau personal specializat pentru gestionarea acestor date, compromite integritatea actului medical, periclitează drepturile pacientului și poate duce la expunerea informațiilor sensibile, vulnerabile la abuz și manipulare.

Al doilea paragraf evidențiază o problemă de dificultate terminologică și conceptuală. Termenul „psihopedagogie diferențiată”, deși corect și specific în domeniul educației speciale, nu are loc în legislația și activitatea centrelor de sănătate mintală. În realitate, acestea sunt entități specializate în servicii de psihiatrie, psihologie și suport psihosocial, fără personal didactic sau expertiză pedagogică pentru gestionarea sau realizarea de programe de suport educațional adaptat. Orice încercare de a atribui acestor centre astfel de sarcini nu doar denaturează funcțiile, ci riscă să creeze mecanisme birocratice inutile, lipsită de fond și neproductive, în detrimentul adevărat al procesului de recuperare și suport psihosocial, ori al incluziunii școlare.

Prevederile privind desfășurarea de programe de tutorat, mentorat și voluntariat pentru studenți din domeniul sănătății, deși aparent nobile, reprezintă încă o asumare nerealistă, nefinanțată și lipsită de fundament legislativ și organizațional. Centrele nu au statut de unități didactice, nu pot asigura activități educaționale sau de îndrumare academică, și nu dețin personal sau acreditări pentru astfel de atribuții. Atribuirea acestor sarcini unui sistem medical ambulatoriu fără resurse și fără competențe specifice sugerează confuzie profesională, mistifică rolul serviciilor de sănătate mintală și subtilizează reforma reală, explicabilă și sustenabilă în domeniu. În aceste condiții, orice inițiativă de tip educațional s-a dovedit, în ultimii ani, a fi complet nereușită și ineficientă, iar responsabilitatea trebuie să revină autorităților și universităților, nu centrelor de sănătate mintală.

Analiza prevederilor din Art. 5 privind serviciile specializate de sănătate mintală în cadrul CSMPA evidențiază o serie de probleme majore legate de delimitarea clară a atribuțiilor, reguli legale și responsabilități profesionale. În cadrul acestuia, enumerarea serviciilor de promovare și educație în domeniul sănătății mintale conține formulări ambigue și periculoase. De exemplu, atribuirea centrelor de a realiza „educație pentru înțelegerea conceptului de sănătate mintală” sau „campanii de informare pentru creșterea conștientizării depresiei post-partum” nu este justificată legal, deoarece aceste activități aparțin exclusiv autorităților publice de sănătate publică, DSP-urilor și INSP. În cazul centrelor ambulatorii, acestea pot realiza activități punctuale de consiliere sau educație, dar nu pot fi responsabile pentru campanii de masă sau de sensibilizare, ceea ce poate conduce la o suprapunere a atribuțiilor și la încălcarea normelor legale. Singurul mod corect este de a delimita clar sarcinile de educație și populare a informațiilor, exercitate în principal de instituții specializate și autorizate.

Totodată, zona prevenirii îmbolnăvirilor psihice relevă riscuri de o gravitate exponențială. Centrelor li se atribuie în mod incorect  și testarea metaboliților psihoactivi în urină, fără ca acestea să fie laboratoare de toxicologie sau să dețină personal calificat în domeniu. Utilizarea testelor rapide în urină pentru depistarea substanțelor cu efect psihoactiv este nu doar riscantă, ci și complet ilegală în lipsa unei reglementări clare și a cadrului legal pentru astfel de activități. Rezultatele pot fi contestate, interpretate greșit și pot avea consecințe juridice sau sociale dramatice, precum sancțiuni școlare, penale sau sociale, fără ca centrele să poată fi responsabile sau să dispună de logistică necesară. Această gravă abdicare legislativă și profesională poate avea efecte devastatoare asupra drepturilor pacienților și asupra legitimității sistemului de sănătate mintală în ansamblu.

Activitățile de evaluare psihologică și psihometrică „la cerere” reprezintă o altă sursă majoră de probleme. Lipsa unui filtru de trimitere, a unui scop clinic clar și a unei reguli stricte de autorizare poate duce la supraîncărcarea centrelor, la suprasolicitarea resurselor și la abuzuri de orice natură. De exemplu, evaluările pentru depistarea simptomelor de anxietate, depresie sau tendință suicid trebuie realizate strict în contexte clinice, cu consimțământ informat, și nu la liber, fără diagnostic sau trimitere. O astfel de interpretare greșită riscă să instaleze presiuni din partea părinților, școlilor sau instanțelor și compromite scopul terapeutic, punând în pericol sănătatea și drepturile pacienților.

Prevederile din articolele privind evaluarea stării de competență psihică și aprecierea riscului sau periculozității pacienților, fie acuzate de a fi insuficient clarificate, fie de a include atribuții excesive și nerealiste, evidențiază un sistem care funcționează în mare parte pe concluzii adesea inadecvate și pe atribuiri discutabile. Evaluarea stării de competență psihică la bolnavii psihiatrici cere o abordare multidisciplinară, transparentă și bine reglementată, însă actualul cadru legislativ și procedural pare insuficient pentru a limita și coordona responsabilitățile. În condițiile în care aceste evaluări pot influența decisiv măsuri de internare, protecție sau restricții legale, orice ambiguitate sau lipsă de claritate în metodologie pot duce la decizii arbitrare, nelegale și chiar injuste. În plus, această atribuire trebuie să fie însoțită de un cadru legal riguros, de personal calificat și de protocoale clinice clare, altfel riscă să fie folosită în mod abuziv sau, mai grav, să pună în pericol drepturile pacientului.

În cazul aprecierii riscului și periculozității la persoanele cu dizabilități intelectuale sau psihiatrice, încărcarea responsabilității acestei atribuiri pe sistemul sanitar, în condițiile în care nu există norme operative sau metode standardizate, creează o sincopă clară în procesul de protecție legală. Evaluarea trebuie să fie făcută de specialiști instruiți, în cadrul unui cadru legal strict, și să aibă drept scop stabilirea măsurilor minime de siguranță pentru pacient și pentru cei din jur, nu de a alimenta birocrația sau de a supune pacienții unor evaluări arbitrare și lipsite de legitimitate. În lipsa acestor reguli ferme, aceste evaluări devin simple formalități, iar deciziile pot fi bazate pe opinii personale sau interpretări eronate, ceea ce subminează scopul lor fundamental.

Ultima parte a analizei vizează prevederile privind psiho-pedagogia specială și fizioterapia, despre care se face o confuzie majoră: aceste activități nu trebuie integrate în categoria serviciilor de sănătate mintală, ci în cele educaționale, de suport școlar sau de reabilitare fizică, acestea din urmă fiind atributul centrelor de recuperare sau reabilitare. În plus, includerea acestora în structura CSMPA și prevederile privind personalul și spațiile necesare sunt nu doar inutile, ci și contraproductive, adaugă un cost inutil, distrag resurse esențiale pentru activitățile clinice și terapeutice, și creează o birocratizare artificială. Implementarea acestor prevederi pe hârtie încarcă artificial sistemul și riscă sancțiuni în cazul controalelor sau auditului, dacă spațiile sau personalul nu corespund realității, ceea ce subminează autoritatea și credibilitatea întregului sistem de sănătate mintală.

Demn de menționat este și faptul că în „numărul minim de posturi din CSMPA în cadrul cărora se acordă servicii specializate de sănătate mintală pentru adulți”  din art.6.pct.2, lit. a nu se regăsește personalul preluat conform OUG nr. 147 din 12 decembrie 2024, art. 2, pct.1 , privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Politici și Coordonare în Domeniul Drogurilor și al Adicțiilor, a centrelor de sănătate mintală și pentru prevenirea adicțiilor, nerespectându-se astfel prevederile acestei ordonanțe.

Cele prezentate dezvăluie o situație extrem de gravă în ceea ce privește lupta împotriva drogurilor și gestionarea problemelor legate de această vulnerabilitate majoră a societății românești. Toate activitățile și structurile menite să combată efectele consumului de substanțe psihoactive sunt puse în aplicare în mod superficial, total lipsit de profesionalism și de responsabilitate. Ordinul recent, prezentat drept o reformă istorică, pare mai mult o farsă birocratică, o mascaradă menită să justifice deciziile populiste ale unor lideri politici lipsiți de pregătire reală. În loc să abordeze problema în mod consistent, documentul este o formă de „pudrare” a incompetenței și a lipsei de voință politică, acoperind un dezastru gestionat de persoane fără pregătire, dar cu intenții de a se afla acolo doar pentru a fi „lingăi” ai grupărilor de interese.

În acest context, legile și actele normative sunt elaborate pe genunchi, de personal fără calificare, unii dintre aceștia ajungând în funcții doar pentru loialitățile politice sau pentru interesele de grupuri obscure. Întregul sistem de reglementare, în care normele sunt emise pe fondul unor decizii rapide și fără bază profesională solidă, subminează în mod sever eficiența reală a combaterii consumului de droguri, reducerea impactului acestora și strategiile de prevenție. Astfel, legea devine un instrument efemer și superficial, total inadecvat pentru combaterea fenomenului, și o formalitate menită să fie prezentată doar ca o ”realizare”, în timp ce situația rămâne aproape neschimbată. Această stare de fapt nu compromite doar valoarea reală a cadrului legislativ, ci legitimează, de asemenea, o mentalitate nocivă, în care interesele de grup, oportunismul și lipsa totală de responsabilitate devin motorul principal al sistemului, înlocuind astfel principiile profesionalismului și dorința adevărată de a salva vieți. Această lipsă de viziune și profesionalism, combinată cu o acută incapacitate de a legifera și de a administra în mod responsabil, vor avea consecințe fatale. În loc să fie un catalizator al schimbării, sistemul de luptă antidrog devine un instrument de camuflaj pentru interesele personale și politice, un labirint birocratic în care victimele, adesea de vârsta copilăriei, rămân paralizate și neajutorate.

Întrebarea care se impune este: cât mai trebuie să suportăm această situație devastatoare? Cât timp vom accepta ca pentru probleme atât de grave, actele legislative să fie elaborate de oameni necalificați, care ajung acolo doar pentru complicitate și nu pentru binele comun? Răspunsul este evident: dacă nu ne mobilizăm cu toții și nu acționăm rapid și hotărât, vom suporta prețul vieților copiilor noștri și al viitorului națiunii, plătind pentru această impostură a incompetenței și corupției care a cuprins sistemul.