Silviu Brucan, promovat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a publicat, marți, pe Facebook, o postare în care propagandistul comunist Silviu Brucan este prezentat într-o lumină pozitivă, fără nicio mențiune critică față de trecutul acestuia.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului condus de Daniel Șandru îl promovează pe Silviu Brucan, pe numele real Saul Bruckner, ca fiind un „opozant al regimului Ceaușescu”.

„Născut pe 18 ianuarie 1916, la București, într-o familie de negustori evrei, Silviu Brucan a fost unul dintre cei mai influenți activiști ai Partidului Comunist, devenind membru al PCdR din ilegalitate. S-a bucurat de o relație apropiată cu Gheorghe Gheorghiu-Dej și a ocupat funcții importante: ambasador în SUA, reprezentant la ONU, vicepreședinte al Consiliului Radio-Televiziunii.

După venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, cariera sa politică s-a încheiat, iar relațiile cu noul lider s-au deteriorat treptat. În anii ’80, Brucan devine o voce critică a regimului. După revolta muncitorilor de la Brașov (15 noiembrie 1987), se implică în redactarea faimoasei „scrisori a celor șase” – un document semnat de veterani comuniști precum Gheorghe Apostol, Constantin Pîrvulescu și Corneliu Mănescu, care condamnau dictatura ceaușistă.

După 1989, Silviu Brucan revine în prim-planul politicii românești. Devine membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale, organismul care preia puterea după căderea lui Ceaușescu.

A continuat să scrie și să comenteze tranziția politică a României până în anii 2000, fiind perceput de unii drept un „oracol politic”, iar de alții ca un simbol al continuității vechii elite comuniste în noua putere”, notează IICCMER.

***

IICCMER nu menționează nimic de perioada anilor ‘40 când Silviu Brucan scria rechizitorii în „Scânteia”, cerând condamnarea „dușmanilor poporului”, a celor care se opuneau regimului sovietic de ocupație.

Omisiunea acestor fapte transformă postarea IICCMER într-un gest de reabilitare simbolică, ce contrazice chiar misiunea instituției: aceea de a documenta și condamna abuzurile și crimele regimului comunist.