Constantin Stoenescu: „Green Deal” și masochismul macroeconomic autohton

Valul negării unor decizii consensuale anterioare pare să ia amploare la nivel internațional și să se extindă și asupra unor domenii care cu doar o primăvară în urmă aveau aparența unor  decizii de nezdruncinat. Este și cazul Pactului Ecologic European, așa-numitul „Green Deal”, centrat pe obținerea neutralității climatice până în anul 2050 prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Surprinde această schimbare de opinie cel puțin din perspectiva ușurinței cu care sunt reformulate argumentele și a flexibililității anagajamentelor politice la nivel macroeconomic, de parcă consensul dobândit anterior ar fi fost unul pur conjunctural și nu ar fi fost derivat din recunoașterea unor adevăruri cu privire la procese observabile și măsurabile, așa cum ar fi schimbările climatice, și totul ar depinde doar de anumite alegeri și preferințe pe care am avea dreptul să ni le schimbăm, chiar și în sens contrar, de la o zi la alta.

Să fim oare iarăși într-o situație în care presupusele bune intenții sfârșesc prin a fi deconspirate drept uneltiri diabolice ale forțelor răului? Ce s-a promis de fapt prin „Green Deal” și de ce acum se revine asupra unor decizii și apare la orizont posibilitatea frânării acestui proces? Oare ceea ce anterior era numit „impact devastator asupra mediului” al tehnologiilor care produc emisii cu efect de seră a fost doar un mod de a vorbi și o narațiune de care ne putem dispensa?

Considerat în linii mari, Pactul Ecologic avea drept țintă principală ajustarea macroeconomică  prin inițierea procesului de schimbare a economiilor naționale în economii circulare, revizuirea instrumentelor și a politicilor cu efecte asupra climei, dezvoltarea unei noi startegii agricole prietenoasă cu mediul, inclusiv în domeniul forestier, implementarea unei noi strategii de transport și mobilitate, precum și configurarea unui nou mecanism de impozitare  a energiei, atât a producției cât și a consumului.              

Așadar, au fost vizate politici transformaționiste în sectoare dintre cele mai diferite, de la construcții și transport la biodiversitate și alimentație, dar vedeta mediatică a fost pe drept cuvânt sectorul energetic, acolo unde o discuție în termeni de cauze și efecte poate fi cel mai ușor împărtășită cetățeanului chemat să adere, să se conformeze și să susțină schimbarea. În acest sens, „nucelul tare” al planului l-a reprezentat regândirea relației dintre climă și energie din perspectiva unei dinamici care să ducă la realizarea obiectivelor reducerii emisiilor cu efect de seră pe baza câtorva principii cheie precum prioritizarea eficienței energetice, dezvoltarea sectorului energetic prin creșterea ponderii resurselor regenerabile, crearea unei piețe europene a energiei accesibilă, integrată și interconectată. În același timp, sustenabiliotatea, eficientizarea și reducerea emisiilor trebuiau să asigure cel puțin păstrarea nivelului de competitivitate al economiei europene.

Schimbarea de atitudine față de „Green Deal” și clamarea politică a necesității unei revizuiri are la origine un eșec al tranziției energetice la scară europeană și, în proporții diferite, în diversele state ale Uniunii Euorpene. România este în această privință un caz care dezvăluie mari vulnerabilități care au afectat-o la scară macroeconomică prin producerea de dezechilibre, apariția unor costuri suplimentare neprevăzute, precum și prin instrumentalizarea unor politici ale căror „efecte perverse” au compromis bunele intenții.

Cu alte cuvinte, perturbațiile tranzițiiei energetice au fost  amplificate pe plan autohton de decizii neinspirate, erori de management macroeconomic și o lipsă de reacții oportune la diverse slăbiciuni de parcurs și amenințări conjuncturale. Uneori, într-un mod cât se poate de paradoxal, imaginea economiei autohtone arată ca și cum deciziile ar fi fost luate împotriva proprilor interese de stabilitate și de creștere economică sustenabilă, dialectica avantajelor de moment fiind uneori cartea pe care au jucat cei mai mulți dintre decidenți.

A fost sfidată o chetiune elementară de logică economică a unei tranziții sustenabile de la o anumită structură a mixului energetic național la alta, iar rezultatul a fost acela că am închis capacități de producție pe bază de combustibili fosili fără să deschidem noi capcaități de producție pe bază de resurse regenerabile care să fie cel puțin echivalente ca mărime a producție cu cele închise. Așa se face că am atins țintele de reducere a emisiilor cu efect de seră, dar prețul a fost acela că am ajuns la un dezechilibru macroeconomic costisitor. S-a ajuns la o stare precară și la vulnerabilități impredictibile care în medicină ar echivala cu situația de nedorit în care medicul declară că operația a reușit, dar că pacientul a murit. Suntem de tot râsul-plânsul, înghesuiți în propriul proiect. Sau nu contează? Ori ne consolăm că și alții se află în situații asemănătoare, mergând până la compromiterea unor industrii strategice, așa cum ar fi cea siderurgică/  

A fost suficient un episod de iarnă severă în a doua jumătate a lui februarie pentru a ne da seama de amploarea eșecului acestei politici macroeconomice prost gândite, deloc realiste. Am importat energie electrică la prețuri record, iar aprovizionarea s-a făcut undeva aproape de limita capacității rețelelor la care suntem conectați. Degeaba ne lăudam apoi, atunci când bate vântul și soarele este sus pe cer, că devenim exportatori, căci o facem la cele mai mici prețuri, bursa energiei fiind neiertătoare. Și, pentru ca ironia să fie deplină, atunci când am importat la prețuri mari, energia pe care am cumpărat-o a fost produsă de alții în centrale pe cărbune. „Curat murdar!”, ar zice Nenea Iancu.