Duminica Sfintei Cruci

Fiecare duminică şi săptămână din Postul Mare formează nişte trepte sau etape duhovniceşti prin care creştinul păşeşte şi înaintează pe calea către praznicul Învierii. Pe această cale, la mijlocul postului facem un popas duhovnicesc prin pomenirea şi prin aşezarea Sfintei Cruci în mijlocul Bisericii, spre închinare şi încurajare a credincioşilor: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”, scrie, în Ziarul Lumina, PS Gherontie Hunedoreanul, Arhiereu-vicar Al Episcopiei Devei şi Hunedoarei.

Pomenirea Sfintei Cruci în Duminica a treia din Postul Mare, situată calendaristic la mijlocul acestuia, aduce bucurie şi optimism în nevoinţele postului. „De aceea cum pot eu să fug de Cruce, văzând pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea? Cum pot să-mi pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste?” (Acatistul Sfintei Cruci). Prin Cruce, Mântuitorul Hristos opreşte lucrarea păcatului şi începe lucrarea harului (Cf. Rom. 5, 15).

Crucea e mărturisire de credință

Crucea de pe casa creştinului era şi o mărturisire de credinţă, căci apariţia vreunei locuinţe lipsite de cruce era privită într-un mod cu totul straniu şi compătimitor. Pur şi simplu, mintea sănătoasă a ţăranului respingea din start viclenia şi nu putea accepta subiectivismul, mai ales în materie de credinţă. Raţiunea neinfestată a omului „curat cu inima” era cea mai apropiată de „setările din fabrică”, de intenţia Ziditorului: „Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, este de la cel rău” (Mt. 5, 37). Pentru omul sincer, credinţa nu e o joacă opţională, ci o problemă de viaţă şi de moarte: „Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

Ca urmare, crucea de pe turla bisericii era extinsă şi multiplicată, ca o prezenţă harică, prin troiţe, prin crucea de pe acoperişul clădirilor, prin crucea purtată la piept sau însemnată peste chip, precum şi prin cele care străjuiesc mormintele celor adormiţi în nădejdea învierii şi vieţii de veci, ca simbol al perpetuării şi dominării binelui asupra răului: „Diavolul tot face rău şi iese bine; Hristos tot e răstignit şi tot învie” (Arhim. Arsenie Papacioc).

Din iubire faţă de Domnul şi cinstind Sfânta Cruce, Sfântul Porfirie al Gazei, înainte de a fi episcop, deşi era olog, se târa cu mari eforturi la sfintele slujbe, până când, într-o noapte, aţipind pe Golgota, L-a văzut în vis pe Domnul răstignit, poruncindu-i tâlharului celui bun să se coboare de pe cruce şi să-i tămăduiască neputinţa. Şi îndată s-a trezit cu totul sănătos (Cântare de laudă, în: Proloagele de la Ohrida, 26 feruarie).

Observăm că doi tâlhari au fost răstigniţi alături de Mântuitorul Hristos şi uşa raiului era deschisă pentru amândoi: unul şi-a cerut iertare, celălalt nu; unul s-a pocăit în cele din urmă, celălalt a sfârşit hulind. Ca spaţiu, cei doi osândiţi erau la aceeaşi distanţă faţă de Domnul de pe cruce, dar nu şi cu inima.

Iată o întâmplare, în legătură cu nepostul, neascultarea şi împlinirea voii proprii: la o înmormântare, unul dintre membrii familiei îndoliate insista ca preotul să le dea numaidecât binecuvântarea de a pregăti masa de pomană cu mâncare de dulce, deşi era zi de post. Omul tot încerca să argumenteze că, de fapt, postul nu este o regulă atât de „bătută în cuie”, încât să nu se poată face o derogare. Insistenţa creştea printr-o încăpăţânare tot mai acerbă. Preotul i-a răspuns: Eu v-am spus ce am avut de spus, iar dumneavoastră, bineînţeles, faceţi cum vreţi. Dar să ştiţi un lucru: prin încălcarea postului, neascultare şi împlinirea voii proprii, protopărinţii noştri Adam şi Eva au pierdut raiul, şi-au agonisit moartea lor şi a urmaşilor. Iată de ce plângem noi astăzi la moartea celor dragi! Pentru încălcarea postului. Ori, drumul spre Înviere se face prin ascultare, post şi luarea crucii.