Andrei Marga: Puterea politică a fost preluată de găşti, pluralismul este aservit unui cartel, democrația e înlocuită cu prostocrație

„Două concepte relativ noi schimbă optica asupra societății moderne, după ce aceasta a suferit schimbări adânci. Multă vreme, această societate a alimentat discuția privind ce este de făcut pentru a evita nedreptatea, exploatarea, înstrăinarea, represiunea, dictatura și alte anomalii  sociale. Beletristica, științele sociale și conflictele politice din ultimele secole sunt probă. Acum, odată cu tema „rezilienței”, accentul decisiv trece pe rezistența persoanelor, comunităților și instituțiilor la lovituri și afectări și pe refacerea după acestea. Orientarea capătă acum  accent, într-un fel, defensiv”, scrie, în Cotidianul, profesorul Andrei Marga.

„Anomiile statelor, practic afectarea sau lovirea unor oameni de către alți oameni, de la condiționări și manipulări, la interdicții, încarcerări și suprimarea vieții lor prin violențe, este azi reținută sub termenul de „distopie”. Cuvântul desemnează de la originile sale grecești situația în care ceva nu este în starea normală. Doi dintre gânditorii modernității – Jeremy Bentham, într-un demers de organizare „rațională” a vieții bisericii și a enoriașilor (Church-of-Englandism and Its Catechism Examined, 1818), și John Stuart Mill (England and Ireland, 1868), într-unul pentru a face avantajoase ambelor părți relațiile celor două comunități – au consacrat distopia cu semnificația de „guvernare rea (bad gouvernment)”. Distopia ne spune în fond că societatea modernă, sigură odinioară de sine, devine conștientă că viitorul este cu riscuri, deschis și suscită îngrijorare.

Istoricii literaturii, sensibili la ceea ce se trăiește azi, ne amintesc tot mai mult tradiția literaturii distopice. Mary Shelley (The Last Man, 1826) a creionat o lume lovită de pandemie, care sacrifică socializarea și duce la dispariția oamenilor. E. M. Forster (The Machine Stops, 1909), a ironizat înlocuirea naturaleței relațiilor cu divinizarea tehnicii, iar Virginia Woolf (1915) a lansat motivul „viitorul este întunecat”. Howard P. Lovecraft a readus în atenție ideea lui Oswald Spengler a declinului Vestului și a scris (în The Call of Cthulhu, 1926), că înaintarea cunoașterii nu exclude coborârea întunericului printre oameni. Iar această diagnoză a fost adusă în actualitate cu forța literaturii de către Michel Houellebeck. Romancierul (detaliat în A. Marga, Profunzimea artei, Libris, Brașov, 2020) a captat cel mai profund, literar vorbind, dezarticularea conștiinței de sine a umanității.

În anii interbelici, literatura distopică a captat aspecte politice ale modernității. Aldous Huxley (Brave New World, 1932) a făcut temă din controlul individului de către stat  prin suscitarea iluziei că trăiește fericit. George Orwell (Nineteen Eighty-Four, 1949) a descris literar procedurile de control asupra cetățenilor ale unui regim rezultat din premisele politice ale acelor ani, pe care l-a prezentat ca alternativă grotescă a vieții generațiilor viitoare. În experiențele personajului literar principal, Winston, realitatea o determină „Marele Frate”, „Partidul”, ministerele  care exercită guvernarea – „ministerul adevărului”, „ministerul păcii”, „ministerul iubirii”, „ministerul abundenței”, însărcinate cu producerea de „miniadevăr, minipace, miniiubire, minimăabundență”. Regimul configurat în jurul acestora merge până la a schimba limbajul – prin eliminarea formulărilor care exprimă dorințe sincere, deranjante pentru Partid, reducerea efectivului de cuvinte din vocabular, scoaterea din acesta a cuvintelor onoare, dreptate, morală, internaționalism, democrație, știință, religie, dreptate și înlocuirea lor cu surogate formale, înlocuirea cu formalisme birocratice a limbajului expresiv, cultivarea unui limbaj care permite scoaterea din discuție a valorilor trecutului și evită transcenderea situației. Aceste mecanisme procură putere celor care decid controlul informațiilor și gândirii și supraveghează cuprinzător cetățenii. Condițiile de viață sunt sintetizate în aceea că personajul, care se scapă la un moment dat și spune că urăște sistemul, este adus de procurori la versiunea oficială a cugetării: „Trebuie să iubiți Marele Frate. Nu-i destul să vă supuneți lui: trebuie să-l iubiți”. Aceasta află personajul înainte de a fi împins în mâinile gardienilor. Pentru ca, spre finalul vieții, „la capătul luptei”, Winston să „înțeleagă” că „a fost bine, totul a fost bine. El  înregistrase o victorie asupra lui însuși. El îl iubea pe Marele Frate”.

Autori mai noi au reluat diagnoza distopiei și au aplicat-o consecințelor expansiunii inteligenței artificiale. James Bridle (New Dark Age. Technology and the End of the Future, Verso, London, New York, 2023), ne spune că după diverse „iluminisme” antice și post-antice, s-au preferat dogme, unele luate ca indiscutabile. El scrie că „astăzi, ne aflăm noi înșine conectați la vaste arhive ale cunoașterii și nu am învățat încă să gândim. În fapt, se petrece opusul: ceea ce a fost intenționat să fie luminat din lume, în practică, ajunge să se întunece. Abundența informației și pluralitatea vederilor asupra lumii accesibile acum nouă prin Internet nu produce o coerentă realitate consensuală, ci una ruptă din insistența fundamentalistă asupra narativilor simpliști, teoriilor conspirației și politicilor postfactuale. Aceasta este contradicția în jurul căreia se mișcă ideea unui nou ev întunecat: un ev în care valoarea pe care am pus-o în cunoaștere este distrusă de abundența de comoditate profitabilă și în care ne privim pe noi înșine în căutarea de căi noi de înțelegere a lumii” (p. 10-11). Teza lui James Bridle  privind inteligența artificială sună astfel: ceea ce particularizează cognitiv inteligența artificială nu are neapărat luminozitate, nu este luminator și poate duce la un „nou ev întunecat”.

Este vorba de promovarea în centrul procedurilor de cunoaștere a conceptelor de „computație”, „funcționalitate”, „rețea (networking)”, „calcul”, „complexitate”, care pleacă de la abordarea realității drept „cloud”, după ce cunoașterea a fost redusă la obținerea de „informație”. Oricum, plecând de la „computație”, „funcționalitate”, „abordare în rețea”, „calcul”, „complexitate”, proceduri ce-și asumă  optica „cloud” și reducerea cunoașterii la „informație”, drept caracteristici ale inteligenței artificiale, James Bridle captează consecințele sub  termenii „complicitate”, „conspirație”, „concurență”. El aduce exemplificări dintre cele mai amănunțite ale acestora. Abordarea ca „rețea”, parte a unei rețele tot mai cuprinzătoare, „amestecă agenți umani și non-umani” (p. 76). „Calculul” este un progres enorm în cunoaștere, „dar nu toate problemele în științe pot fi depășite fie și prin aplicarea computației, oricât de atrăgătoare ar fi ea. Așa cum soluții mai complexe sunt aduse în față de probleme mai complexe, noi riscăm să avem probleme sistematice chiar mai mari dacă trecem peste ele” (p. 101). „Informația” nu are neutralitatea care se bănuiește de obicei. „Ea este mult mai asemănătoare puterii atomice decât petrolului: o resursă nelimitată care conține încă putere destructivă imensă și care este explicit chiar mai mult conectată decât petrolul la istoriile violenței” (p. 248).

De ce vorbim de „o nouă eră întunecată”? Este intuitivă observația că la bursă nu numai că nu se operează totul pe față, dar se recurge la „afaceri murdare” și „aranjamente întunecate”. Aceasta înseamnă în fapt deplasarea pe ascuns, plecând de la decizii în forumuri private, a unor volume importante de acțiuni fără  a le prezența pe piața deschisă. Se vrea protejarea acestor acțiuni de  predatori, dar se ajunge la a dezavantaja participanții la jocul pe bursă (p.108-109). Tot intuitivă rămâne observația că, apelând la inteligența artificială, serviciile secrete extind sfera activităților de care nu mai dau socoteală. „Promulgarea secretului oficial este profund corozivă pentru calea pe care noi cunoaștem și înțelegem lumea, căci noi nu ne putem cunoaște propria istorie, nici nu putem înțelege ceea ce noi suntem cu adevărat capabili” (p.169). Istoria începe să se desfășoare nu în fața noastră, ci în obscuritate. „Operația supravegherii și complicitatea noastră în ea este una dintre cele mai adânci caracteristici ale noului ev întunecat, deoarece insistă asupra unui fel de viziune oarbă: totul este iluminat, dar nimic nu este văzut”(p. 185). Acest nou ev întunecat nu este doar chestiune de iluminare. Destul să amintim ceea ce s-a petrecut în experimente precum cel întreprins de Cambridge Analitica, în conjuncție cu servicii secrete, când s-au folosit volume imense de date pentru a le oferi votanților și a le orienta alegerile.

Din nefericire, aspecte ale „distopiei”, ale anormalității, se trăiesc în realități de azi, încât devine și ușor și justificat să fie profilat conceptul. Prin „societate distopică” se înțelege acum o societate în care angajarea democratică a modernității a fost deturnată și falsificată. Astfel, puterea politică a fost preluată de caste („coterii”, „găști”, „cete”, etc.), pluralismul este aservit unui cartel, democrația a devenit ierarhică și este înlocuită cu mediocrație, prostocrație, expertocrație, cleptocrație și orice altă formă de stingere a vocii cetățeanului, exprimarea liberă este filtrată de mediatizare, cunoașterea este covârșită de propagandă, iar o ideologie a conservării a ceea ce este copleșește mințile. Cetățeanul este evaluat după fidelitate și blamat că nu acceptă ceea ce este în jur, cete de propagandiști și diletanți trăiesc din a încerca să convingă populația că se află în cea mai bună societate posibilă. Se caută continuu un dușman extern și trădători din interior. Este societatea care organizează alegeri, doar pentru a confirma decidenți existenți și a stabiliza politici existente.

Evident, „societatea distopică” este societatea unei viermuieli mai direct sau mai ascuns, cu aspecte de închidere. Înăuntrul ei, cei care au pus mâna pe decizii au învățat din experiențele secolului anterior că nu este bine să afișeze autoritarism, dar se pot mima tehnici democratice înăuntrul unei ordini socotite fixe, deoarece convine cuiva.

Inteligența artificială și biologia sintetică au implicații vaste în societate. În orice caz, ele adus în scenă argumente irefutabile care schimbă conceperea societății din timpul nostru.

Înainte de orice, aceste argumente schimbă distincțiile majore cu care se operează în ultimii ani. Bunăoară, distincția „societate democratică” – „societate distopică” nu se suprapune cu distincția „capitalism” – „socialism” moștenită din secolele anterioare și o lasă în urmă. Sunt fenomene anomice, favorizate mai ales de tehnologii și de întârzierea mentalității în clișee, care trec dincolo de țări, sisteme sociale, ideologii, guvernări. Distincția nu se suprapune nici cu scindarea popperiană și simplistă a lumii de azi în „democrații” și „autoritarisme”, cum se mai crede propagandistic. Istoria modernității și mai ales realitățile lumii de azi au dus la relativizarea, respectiv atenuarea acestor distincții și au conturat nevoia de noi analize, distincții și conceptualizări, din partea oamenilor  competenți și responsabili.

„Societatea distopică” este astfel o profilare nouă în câmpul societăților actuale, pe fondul noilor exploatări politice ale unei evoluții în care tehnologizarea și criza de orientare dau tonul. La distopie se ajunge în acest caz atunci când democrația, departe de a deveni „formă de viață”, s-a degradat în alegeri desfigurate, parte manipulate, parte împiedicând cetățenii să se exprime și ignorându-le apoi voința.

Nu este vorba de a incrimina inteligența artificială, cum înclină să creadă destui oameni. Cine recurge la incriminare nu a înțeles această inteligență.

Numai că inteligența artificială este de  înțeles în cadrul culturii, nu ca înlocuitor al acesteia. Ea cere din partea celui care recurge la serviciile ei nu doar cunoștințe de etică, ci și cunoștințe, fie și generale, privind omul. Antropologia este reclamată aici, căci cei care creează inteligența artificială și apasă butonul punerii în mișcare a mașinilor ei rămân oamenii. Inteligența artificială, oricât s-ar dezvolta pe plan abstract, capătă semnificație în viața oamenilor prin inteligența naturală și logica ei. Nu mai insist asupra cunoștințelor, fie și generale, de drept, economie, sociologie, filosofie pe care este profitabil să le posede cel care recurge la serviciile inteligenței artificiale.

Odată cu stăpânirea de către utilizator fie și numai a cunoștințelor generale amintite, dispare pericolul declanșării unui nou ev întunecat. Astfel de pericole apar în viața societăților atunci când nu se delimitează suficient acțiunile de întreprins și sensul lor, se fac reduceri comode sau pur și simplu confuzii. La drept vorbind, nu altceva decât cultura este cea care duce la creația și folosirea creativă a inteligenței artificiale. Creatorii inteligenței artificiale dispuneau de cultură cuprinzătoare adusă la zi; ei nu erau doar extraordinari tehnicieni și inovatori. Cultura duce la creație incomparabil mai mult decât mentalitatea simplificatoare a „expertocraților”, ce proliferează azi pe umerii inteligenței artificiale”, spune Andrei Marga.