Presa spaniolă: Excluderea din alegeri se va limita doar la România, sau va fi omologată și în restul UE?

„Democrația nu se apără în niciun fel negînd libertatea de exprimare și de vot celor care gîndesc diferit” se arată într-o analiză publicată azi de una dintre cele mai mari platforme media spaniole, The Objective, intitulată ”România și paradoxul toleranței”, sub semnătura cărturarului Manuel Zamora și dedicată situației de criză gravă a democrației românești.

”În România, Biroul Electoral Central a respins posibilitatea ca ultranaționalistul Călin Georgescu să candideze la alegerile din mai, deși acesta cîștigase deja primul tur al alegerilor din noiembrie anul trecut, care au fost anulate din cauza presupusei finanțări ilegale și a ingerințelor Rusiei. Să ne amintim că vicepreședintele american, JD Vance, a făcut o referire la acest subiect în deja celebrul său discurs adresat liderilor europeni la Conferința de Securitate de la München: „M-a surprins”, a spus Vance, „că un fost comisar european a apărut recent la televizor și părea încîntat că guvernul român a anulat un întreg scrutin. A avertizat că, dacă lucrurile nu merg conform planului, același lucru s-ar putea întîmpla în Germania”. Pentru o mentalitate americană, adăuga vicepreședintele, această abordare era complet de neînțeles(…)

Cine controlează controlorul? Cine decide ce poate vota poporul și ce nu?

Oricum ar fi, toate aceste poziții ale așa-numitului radicalism democratic ridică numeroase probleme. Pentru început, cea mai evidentă: cine controlează controlorul? Cine decide ce poate vota poporul și ce nu? Știm că în democrație poporul este doar unul dintre vectorii sistemului (deși, fără îndoială, încă din etimologia cuvîntului, cel mai important), dar una este să se dezvolte contragreutăți pentru a evita tirania maselor și alta cu totul diferită este ca exprimarea liberă a acestora să fie validată doar dacă respectă ceea ce este presupus corect. S-ar putea argumenta că astfel de interdicții vor cădea în sarcina organismelor sau instituțiilor constituțional destinate acestui scop, dar asta ne duce la următoarea problemă.

Nu cunosc bine gradul de infiltrare politică de care suferă instituțiile presupus neutre din România, dar să transpunem cazul în realitatea noastră politică națională, cu un Tribunal Constituțional perfect controlat de guvern sau o procuratură a cărei independență, ca să spunem blînd, este cam la fel ca cea pe care ar putea-o avea un dependent de bondage față de călăul care îi biciuiește posteriorul. Nici mie, ca lui Espada, nu-mi place Vox, și cu atît mai puțin acum, cînd au adoptat pozițiile binecunoscute în politica internațională, dar am fi dispuși să acceptăm riscul ca un guvern cu pulsiuni liberticide, precum cel de care suferim, profitînd de valul de inabilitări democratice început în România, să decreteze, prin intermediul terminalelor sale instituționale, excluderea acestui partid din viața politică?

Pentru că asta este o altă mare problemă pe care o ridică acest subiect, așa cum a demonstrat liderul la care se referea Vance: efectul de contagiune. Putem garanta că interzicerea participării anumitor forțe politice la alegeri se va limita doar la România, sau va trebui să acceptăm că astfel de proceduri vor fi omologate și în restul țărilor Uniunii? Vom fi dispuși să trăim în democrații doar cu numele, care se susțin pe ele însele precum baronul Münchhausen, trăgînd antidemocratic în sus de propriile lor plete? Pentru că s-ar putea să credem că ne salvăm democrațiile, cînd, de fapt, ceea ce facem este să menținem în fotoliile lor o serie de politicieni profesioniști care nu doar că trăiesc cu spatele la popor, ci nici măcar nu sunt capabili să-l facă să creadă că le pasă de problemele sale reale.

„Democrația care crede că se apără prin mijloace antidemocratice sfîrșește de obicei prin a deveni victima propriei sale acțiuni”

Dar poate cel mai decisiv argument împotriva acestui tip de politici este, pur și simplu, că, în cele din urmă, ele s-au dovedit nu doar ineficiente, ci și direct contraproductive. Democrația care crede că se apără prin mijloace antidemocratice sfîrșește de obicei prin a deveni victima propriei sale acțiuni(…)

Într-adevăr, democrația se apără în fiecare zi, dar se face așa cum americanii, cu toate defectele lor, o fac de peste 200 de ani: insuflînd valorile lor, respectînd simbolurile lor, celebrînd ritualurile lor. Democrația nu se apără în niciun fel negînd libertatea de exprimare și de vot celor care gîndesc diferit, pentru că s-ar putea ca, în cele din urmă, democrația, prin propria sa incompetență, să se reducă doar la o elită care trăiește din ea. Libertatea, prin definiție, implică întotdeauna un risc de autodistrugere sau de sinucidere, dar fără acest risc nu se poate vorbi de democrație în niciun sens”.