Andrei Marga: Trepăduși cu piept bombat se autoflatează cu pretenția de „proeuropeni”, când nimeni în jur nu s-a declarat împotriva Europei unite

„Mai mult ca altădată, viața depinde de decizii politice. Cu deosebire acum, când neînțelegerile ajung din nou în preajma conflagrației. Memorabil, John Adams spunea: „Eu trebuie să studiez politica și războiul pentru ca fiii mei să  poate avea libertatea  de a studia matematica și filosofia. Fiii mei se cuvine să studieze matematică și filosofie, geografie, istorie naturală  și construcții navale, navigație, comerț și agricultură pentru a da copiilor lor dreptul de a studia pictură, poezie, muzică, arhitectură, sculptură, tapițerie și porțelan” (1809, în Corespondence …, Boston, 1923). Firește că, pentru un „părinte fondator” al Statelor Unite, politica avea sensul de a rezolva chestiuni ale vieții cetățenilor, în interes public”, scrie, în Cotidianul, profesorul Andrei Marga.

„Acest sens, din nefericire, este adesea trădat. În politică, unii caută azi conflicte, încât să-și păstreze funcțiile, fie și în pofida daunelor pe care le-au produs deja comunităților.

Suntem, istoric vorbind, după administrația Joe Biden. Urmare a vederilor scurte și a deciziilor eronate, aceasta a desfigurat „progresismul” unor Theodore Roosevelt sau Woodrow Wilson, ca pachet de reforme în aplicarea Constituției americane, privind asigurarea de șanse cetățenilor. Din proiect economic și social, „progresismul” a fost convertit, în cele din urmă, în eliberare sexuală și schimbare a sexului. Democrația a fost percepută ca disciplinare sub o nouă activistică. Scindarea lumii, explozia datoriei publice, instrumentarea justiției interne și internaționale pentru a lovi rivali, segregarea politică a cetățenilor, reînarmarea și războaiele sunt efectele ușor de constatat.

Nu m-am ferit să critic aceste vederi și convertiri. Am spus din capul locului că abordarea lumii ca „luptă a democrației cu autoritarismul”, declarată din 2020, urmându-i orbește pe Karl Popper și discipoli, nu stă pe analiză serioasă, ci este o improvizație înșelătoare. În fapt, ea a antagonizat oamenii și a împiedicat dezvoltarea. Dezbaterea publică, educația și creația au dat înapoi, iar unele democrații s-au degradat. „Noua corectitudine politică”, care se deosebește de cea din anii cincizeci doar prin culoare, a slăbit țările. Instituțiile s-au rupt de cetățeni, mediocri manevrabili au devenit decidenți, iar cleptocrația a înflorit.

Cultura politică, civică și democratică a Americii a dovedit însă din nou capacitatea regenerării republicanismului democratic al tradiției. Acesta a articulat o viziune alternativă, cu idei realiste și robuste, care a și dobândit sprijinul la alegerile din noiembrie 2024. Acum se anunță mai mult decât o schimbare de guvernare – revenirea la libertatea de exprimare cetățenească, la democrație și cooperare între ființe umane.

Noul profil al politicii externe

În discursul inaugural al mandatului său din 2025, președintele Donald Trump a spus: „Alegerea mea recentă are mandatul de a inversa complet și total o trădare oribilă și toate aceste trădări care au avut loc și de a da oamenilor înapoi credința, bogăția, democrația și, într-adevăr, libertatea”. „A restitui aceste valori!” este deviza unui conservatorism care nu este paseist. Este vorba în fond de a restabili democrația, oricât de complicate sunt realitățile, primul pas fiind distanțarea de o politică care a dus omenirea într-un impas primejdios.

Noua politică externă americană a început să capete profil prin luări de poziție semnificative. Președintele Donald Trump a angajat revenirea la adevăr istoric și la reasumarea geografiei politice, cu acțiuni în consecință: propunerea readmiterii Rusiei în G7; reluarea cooperării SUA-Rusia în treburile internaționale; considerarea păcii ca prioritate; respingerea propagandei belicoase; contacte personale la cel mai înalt nivel; vizite reciproce la nivel înalt. Președintele a subliniat din nou că evitarea războiului din Ucraina era posibilă. Lucrurile s-ar fi cuvenit abordate cu totul altfel și luate în considerare obiecțiile Rusiei la extinderea NATO în Ucraina, din 2008, și din anii următori, căci, așa cum s-a avertizat deja atunci, numai așa poate fi pace care să fie și durabilă.

Responsabili ai administrației Donald Trump au început detalierea noii abordări a societății americane și a lumii. Sunt elocvente până în clipa de față discursul de la München al vicepreședintelui Statelor Unite, J. D. Vance, declarația din Senat, la confirmarea ca secretar de stat, a lui Marco Rubio, cuvântul lui Pete Henset, secretarul apărării, la Bruxelles. Fiecare propune o deschidere importantă.

Deplin justificat de situația de pe continent, în numele „valorilor democratice împărtășite”, vicepreședintele J. D. Vance a cerut o schimbare de optică în Europa: de la inflația propagandistică a ultimilor ani, care face ca decidenți europeni să nu-și vadă erorile și să caute vinovați externi, la asumarea propriei responsabilități. Demnitarul a spus: „Totuși, amenințarea ce planează asupra Europei care mă îngrijorează cel mai mult nu este Rusia. Nu este China. Nu este vreun alt actor extern. Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este amenințarea din interior – retragerea Europei din unele dintre valorile ei cele mai profunde, valori care sunt împărtășite cu Statele Unite ale Americii”. Revenirea Europei la democrație și la decidenți credibili în fața cetățenilor este cheia normalizării.

Aceste exprimări ale noii administrații a Statelor Unite subliniază realist realități inacceptabile ale Europei actuale. Acestea sunt tot mai numeroase (cum am detaliat, la timp, în The Destiny of Europe, Ed. Academiei Române, 2011). Deși luarea de poziție a vicepreședintelui S.U.A s-a concentrat pe carențe în practica democrației, ea trimite, pe bună dreptate, fie și prin implicație, la multe probleme ale înțelegerii de sine a Europei. Dau un tablou succint al acestora.

Probleme în Europa actuală

Europa are o problemă cu ura care s-a întins mai mult ca niciodată. Proverbiala deschidere mentală a europenilor, rezultată din profilul lor cultural, este subminată azi de suficiența ce vine din convingerea uzată a „sfârșitului istoriei”. Proliferează ura față de popoare întregi, europene și neeuropene, față de concetățeni care au altă părere, față de cei care spun adevărul și față de cei care propun alternative. Acum, ura ia forma rudimentară a discriminării cetățenilor ca „extremiști”, „populiști”, „putiniști” și a obsesiei „sancțiunilor”. Trepăduși cu piept bombat se autoflatează cu pretenția de „proeuropeni”, când nimeni în jur nu s-a declarat împotriva Europei unite. Cu cât sunt mai incapabili, cu atât unii decidenți răspândesc ura și întrețin conflicte pentru a se justifica.

Neajunsurile Europei actuale nu se micșorează cu agitația decidenților care sugerează că prăbușirea încrederii cetățenilor în ei s-ar datora „influențelor externe”. Trăim într-o lume deschisă, încât influențe sunt din toate direcțiile. Dar, la vot, oricare cetățean este cu el însuși. De altfel, este pueril să crezi că cetățenii nu ar ști ce votează! În definitiv, unde-i democrație,  aceasta este mai tare decât orice influență.

Europa are o problemă cu recunoașterea istoriei care s-a petrecut. Pe bună dreptate, președintele SUA a spus că, dacă se abordau altfel lucrurile și Ucraina era altfel condusă, nu se ajungea la războiul din această țară. S-a intrat, de fapt, cu actori șterși, într-o piesă de teatru încropită și, cu aceasta, într-o  bătălie meschină. Școlile de referință în istoria relațiilor internaționale (Harvard, cu Steven Walt, Chicago, cu John Meersheimer, Paris, cu Gerard Chaliand, München, cu Andreas Wirsching și altele) au arătat, de altfel, că Maidanul „orchestrat” la Kiev (2013) a conflictualizat lumea. Războiul a fost consecință. Iar aproape un milion de oameni au pierit în ultimii trei ani pe fondul unui război evitabil!

Din păcate, scrierea istoriei postbelice exploatând arhivele ce se deschid continuu  este amânată. Neadevărurile și relativismul covârșesc, iar perorațiile și aproximările sufocă multe minți.

Într-adevăr, Europa are mai nou o problemă cu înțelegerea democrației. Democrația cu caracteristici, cum spun englezii, „postdemocratice” – perpetuarea la decizii, în urma alegerilor, a acelorași decidenți, în pofida eșecurilor; ruperea democrației de meritocrație; malformarea statului și ieșirea de sub controlul public a autorităților – nu poate fi de viitor. În tot mai multe țări, cetățenii o resping.

Europa are de ieșit din democrația cu privilegii în multe locuri neofeudale. Este nevoie nu de „democrație prezidențială”, care pune din nou voința publică la remorca unei persoane; nu de „democrație a mobilizării”, care sacrifică pluralismul. Este nevoie de democrație deliberativă, efectivă și eficace, ancorată în individualitatea cetățeanului și cu prevederi noi privind controlul în interes public al decidenților.

Europa are o problemă cu înlocuirea adevărului cu propaganda. Libertatea cuvântului în viața publică este penalizată adesea, iar subordonarea minților s-a întărit. S-a instalat o propagandă care a reluat tacit metehne ale anilor treizeci. Nu ne întoarcem deloc în München (1938)  și nici la Ialta (1945) dacă două supraputeri vor să pună capăt războiului din Ucraina, cum perorează noi propagandiști în căutare de stăpâni. Dar suntem în anii treizeci cu devize aventuroase care au dus la acest război și cu simbolistica afișată de cei care l-au provocat.

Sunt decidenți care nu analizează situația în care se află oamenii, ci se reped în clișee ale trecutului. Ei nu pricep că nici o țară nu a rămas la 1990, că lumea este alta, mai schimbată decât ei. Uneori aceștia topesc orice în vorbe goale, trăiesc din diabolizarea de persoane și jubilează primitiv la „iminenta” lor moarte. În același timp, falsifică din greu: ei vorbesc cu aplomb de „penali”, de „criminali” fără a se uita în oglindă.

Nu mai insist asupra licitării triviale a „pericolelor” „rusesc”, „chinezesc”, „muslim”, „naționalist” – pentru a bloca exercitarea libertăților cetățenești. S-a ajuns, paradoxal, în situația conservatorilor de la începutul secolului al XIX-lea: opunerea cu prețul oricărei încropeli  la libertăți, care oricum nu pot fi oprite. Se dovedește din nou că, într-o societate, ordinea răsturnată a valorilor este cancer, la fel precum incultura.

Semnificația dreptului internațional

Europa are azi o problemă cu înțelegerea dreptului internațional. Primul Război Mondial s-a încheiat cu tratate.  În urma lui s-a și consolidat tradiția de a echivala dreptul internațional cu dreptul înscris în tratate. Situația este diferită după Al Doilea Război Mondial. Sunt multe înțelegeri de circumstanță, cu importanța lor de necontestat, dar până la drept internațional mai este un drum. Nu poți socoti drept internațional cedarea în administrare a unui teritoriu sau aranjamente adoptate în disputele pentru putere sau simple convenții conjuncturale sau efecte ale presiunilor. Accepțiunea de azi a dreptului internațional, cultivată de ONU și alte instituții, este neîndoielnic corectă: dreptul internațional înseamnă: „respectarea dreptului internațional, existența unor instanțe internaționale sau a unor mecanisme de soluționare a litigiilor pentru asigurarea respectării obligațiilor internaționale, imparțialitatea și independența arbitrilor, securitatea juridică și egalitatea de tratament a statelor”.

Numai că drept internațional nu este orice înțelegere sau acord, fie și între reprezentanți de state, cum se mai crede, din comoditate sau altceva. Dreptul internațional presupune tratate ratificate de parlamente reprezentative și-l găsim acolo unde sunt astfel de tratate.

Europa are o problemă cu încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Nu întâmplător, problema a fost menționată în articole ale unor tratate interțări, care vorbesc de recunoașterea de frontiere existente, „până la reglementarea finală”. Iar președintele unui stat puternic a observat că nimeni în Europa postbelică nu a avut mandat să negocieze teritorii. Sunt, cum se știe, acte – de la Tratatul de pace de la Paris (1947) încoace, acordul de la Helsinki (1975), Memorandumul  de la Budapesta (1994) – în scopul pacificării, dar nu reglementări finale. Chiar admițând că Uniunea Europeană înseamnă o altă situație, chestiunea a rămas.

Desigur că discuția despre teritorii nu rezolvă orice și poate trece ușor în demagogie. Dar tot de demagogie ține și ocolirea chestiunii, cu pretexte precum „nu-i momentul” sau „discuția despre teritorii istorice duce la pretenții din partea prea multora” sau „discuția este închisă”. Direct spus, azi ar trebui abolit până la capăt, prin negocieri competente, pactul Ribbentrop-Molotov. Discuția despre teritorii nici nu generează demagogie și conflicte atunci când este purtată de cunoscători în stare să negocieze în perspectiva mult doritei păci durabile. Cum am mai arătat (Pacea astăzi, Tribuna, Cluj-Napoca, 2024), războiul din Ucraina și alte conflicte probează că nu va fi pace durabilă fără a rezolva chestiunea.

Europa are o problemă cu noua obsesie a înarmării. „Pace prin forță!” cere Ursula von der Leyen. Un nonsens, care nici nu merită comentat! Fac vizibil carieră publică servitori de industrii. Ei nu examinează situația, dar cer arme. Politicianul este confundat cu cel care vrea înarmare, dar care, se subînțelege, nu s-ar duce la război.

În realitate, Europa are nevoie de încheierea războiului al doilea mondial, a „războiului rece” și a războiului actual. Ea are nevoie de un tratat de securitate, nu de constituirea de noi puteri militare. S-ar putea ca armele să evolueze până la punctul în care nimeni pe Pământ să nu mai fie sigur – pătrunderea cu mijloace cuantice în secretele celuilalt este deja posibilă. Virtutea și vitejia nu sunt astăzi să te înarmezi, ci să ai inteligența și pregătirea de a-ți asigura securitatea, știind însă că securitatea ta nu mai este posibilă fără cea a vecinului.

Despre agenda României

Cu argumente solide, vicepreședintele Statelor Unite, J. D. Vance, a spus: „Acum, desigur, suntem în punctul în care situația s-a înrăutățit atât de mult încât, în decembrie, România a anulat direct rezultatele alegerilor prezidențiale pe baza suspiciunilor slabe ale unei agenții de informații și a presiunii enorme din partea vecinilor săi continentali. După cum am înțeles, argumentul a fost că dezinformarea rusă a infectat alegerile din România….dar dacă democrația ta poate fi distrusă cu câteva sute de dolari de publicitate digitală dintr-o țară străină, atunci nu a fost foarte puternică de la început”.

Anularea alegerilor nu a venit din senin, ci pe un munte de aberații și abuzuri. Destul să amintim, de pildă, „ingineriile” juridico-politice din 2012 și de la alegerile ulterioare, comasarea alegerilor din 2024, păcălirea cetățenilor cu măriri de salarii și pensii la alegerile din 2024. Decidenții țării s-au „jucat”, cum spunea blând odinioară, Liviu Rebreanu, iar acum cetățenii plătesc din greu lipsa de pregătire a „autorităților”.

Este un fapt care ar trebui să pună pe gânduri că niciunul dintre demnitarii actuali ai României nu este legitimat. Niciunul nu s-a dovedit competent să discute inovativ situația României în schimbarea actuală a lumii. Niciunul nu iese curat din examinarea corupției. Gudurarea este luată ca regulă, dar ea nu ține loc de competență.

Vicepreședintele SUA spune textual că motivele folosite pentru justificarea anulării alegerilor, sub presiunea unor parteneri, sunt superficiale, iar anularea nu ține de democrație. Pentru interdicții și anulări fără analog în democrații, ce compromit România în ochii lumii, nu ar fi cazul ca, totuși, cineva să fie tras la răspundere? În rest, ridicola miliție a „liberalului” Cătălin Predoiu poate ancheta ce și cât vrea, dar nu va putea aresta mințile libere”, scrie Andrei Marga.