Andrei Marga: Trăim o degradare culturală și morală extinsă! Pentru că nu a ieșit cine a dorit regimul, au anulat alegerile

Rareori s-a trăit o degradare culturală și morală atât de extinsă în minți și instituții precum sub regimul din România ultimelor decenii. Au și surprins-o exemplar, de pildă, eseistic D.R. Popescu, foiletonistic Eugen Mihăescu, grafic Octavian Andronic. Jurnalistic,  au surprins-o ziariștii care s-au sustras presiunilor la oportunism. Iar, recent, o surprind comentatori perplecși în fața rătăcirilor decidenților carpatici.

Mulți oameni judecă sănătos fără a fi parcurs manuale de logică. Dar de ce să nu verificăm cât mai contează reguli universale de gândire, pe care până și elevii le însușesc, mai ales într-o situație de degradare, la cei care o generează?

Se poate începe exemplificarea situației în care s-a ajuns cu recordul de abuz juridic stabilit de Curtea Constituțională, care a anulat, după validarea inițială, alegerile prezidențiale, căci câștigătorul nu era agreat de guvernanții actuali. Premieră europeană! Curtea Constituțională a operat după un polisilogism dezordonat, căruia doar îi rezum aici premisele, și a decis aberația ce se știe.

„Este legal ceea ce este prevăzut în Constituție și, în funcție de respectarea acesteia, ceea ce este elaborat în conformitate cu Constituția;  Hotărârile și deciziile Curții Constituționale în materie de constituționalitate sunt definitive și obligatorii; Curtea Constituțională nu are mandat să emită sentințe, nefiind, de altfel, nici compusă din magistrați de carieră; Curtea Constituțională are competența validării sau invalidării finale a rezultatelor alegerilor, nu pe cea a anulării de alegeri;  deci Curtea Constituțională decide anularea alegerilor din noiembrie 2024”. Oricât s-ar detalia premisele, concluzia – decizia de anulare a alegerilor din noiembrie 2024 – nu rezultă nicidecum. O voință iresponsabilă a prevalat în fața logicii și a civismului.

Incult și abuziv a procedat și „președintele”, cu un raționament ridicol:  „Orice aserțiune despre o împrejurare a țării și acțiunea inadmisibilă a cuiva însoțită de probe;

susține explicit că nu are probe ale unei ingerințe externe în alegerile din noiembrie 2024; deci afirmă repetat că  au fost ingerințe externe ale Rusiei în alegerile din noiembrie 2024 în formă hibridă”. Și aici se pot detalia premisele, dar concluzia „președintelui” îi demască nivelul și compromite, din păcate, o țară.

Pe linia inculturii și aberației, primarul general al Capitalei emite și el un sofism infantil: „Conform Constituției, oricare cetățean are dreptul să candideze la alegeri prezidențiale;  candidatul care a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale din noiembrie 2024 nu are la activ vreo ilegalitate constatată de un tribunal: deci acel candidat, care este cel mai popular și mai bine plasat în sondaje, trebuie interzis la candidatură”. Absența logicii sare în ochi!

Dezlânarea mentală se extinde. Dacă-ți trec pe sub privire panseurile suporterilor acestor deducții viciate, ești izbit de două fapte: inșii folosesc noțiuni pe care nu le pricep, în optici demult clasate, și recurg copios la sofisme rudimentare, încât butaforia  să fie deplină. Se poate dovedi că dacă și-ar aplica lor înșile calificativele pe care le folosesc, inșii ar ieși mai rău decât cei pe care-i atacă.

S-a mers chiar și mai departe, la minciuni rostite oficial de primul ministru. Înainte de alegerile parlamentare din noiembrie 2024, acesta declara ritos că „nu vom mări taxe și nu vom sacrifica salariile și pensiile”, pentru ca, imediat după ce a smuls voturi, să facă exact invers.

Cine a predat logica argumentării știe că un student care ar comite asemenea cugetări ar pica  instantaneu la examen. Aidoma „președintelui” și Curții sale, regimul prostocratic – care se distinge prin slaba pregătire la absolvire a „demnitarilor” săi, insuficiența vădită a capacităților, recrutarea de către servicii, coruperea selecțiilor, fanfaronada tipică lipsei de cultură– nu se dezminte.

Împrejurarea că inși fără cultură și răspundere repetă aberații și fac abuzuri în roluri publice, iar cetățenii le înghit, este, desigur, o altă problemă. Dar este o problemă. Mai ales că publicații precum „Der Spiegel” au atras atenția la timp că la vârful administrației țării este vorba de „diletantism”, în vreme ce „Le Figaro” semnala „falsificarea” de stări de lucruri, iar în presa germană s-a vorbit de irosirea a zece ani fără vreo realizare. Ceea ce s-a petrecut din 6 decembrie 2024 încoace a pus, însă, capac situației prin distrugerea prestigiului în lume atât de anevoie câștigat de România.

Decidenții carpatici din zilele noastre nu reușesc nicicum evitarea traiului pe datorie și pauperizarea într-o țară cu resurse considerabile. Ei nu au izbutit încropirea unei politici a dezvoltării, nici scrierea istoriei la Centenar, nici proiectarea viitorului și nici o dezbatere argumentată a stărilor de lucruri din țară. În schimb, nepregătiți și josnici, desfigurează democrația și instituțiile.

Nu este indicator mai elocvent al dezlânării lor mentale decât să observi că aproape toate tipurile de sofisme inventariate de Aristotel înfloresc. Am adus la zi tabloul erorilor în volumul Argumentarea (Editura Academiei Române, 2010), dar se prea poate ca la Carpați decidenții să fi produs noi sofisme.

Putem admite că erorile care se săvârșesc în zilele noastre nu sunt puține. Dar ele țin în bună parte de complicatele înlănțuiri ale logicii simbolice și ale altor calcule pretențioase, presupuse de viața actuală, încât nu sunt neapărat intuitive. Decidenții României actuale comit însă erori prin încălcarea de reguli pe care deja elevii de gimnaziu le învață.

Să ne oprim aici asupra sofismului ignoratio elenchi. Aristotel a fost cel care a scris despre acest sofism – eroarea ce constă în a schimba tacit subiectul într-o argumentare și a nu dovedi ceea ce este de dovedit. Îi evoc succint variantele, pe exemple din viața publică, pentru a da imaginea degradării ce se petrece, din nefericire, în acești ani.

Sunt abundente la decidenții României de azi exemplele de „sofism al autorității (argumentum ad verecundiam)” – eroarea ce constă în invocarea autori­tăţii cuiva spre a întemeia sau a respinge o teză. Bunăoară, aceștia întrețin o „religie” a autorităților europene – ca și cum ce vine dinspre acestea nu ar avea nevoie de examinarea critică. Zilele trecute, guvernul a dat ordonanța „Trenulețul”, care subminează pe scară mare economia și starea societății, și motivează că a cerut-o Comisia Europeană! Este apoi „religia” șefului la partidele care guvernează: nevoia de disciplină înăuntrul unui partid este luată mereu ca bază pentru a justifica tăcerea vinovată, fie aceasta și în fața abuzurilor vizibile. Administrația României actuale ia decizii de încălcare a Constituției într-o unanimitate de înapoiați, iar reglementările financiare se modifică în rău fără cârtire.

Desigur, există o „autoritate publică” și o „autoritate a specialistului” într-un domeniu de preocupări, iar această autoritate nu trebuie tăgăduită. Dar ea, singură luată, nu justifică vreo decizie. La modul propriu, autoritatea însăşi constă în capacitatea profesională de a identifica şi formula argumente şi nu dispensează de obligaţia de a întemeia orice decizie pe argumente necesare și suficiente.

Argumentum ad verecundiam se prezintă sub multiple forme (E. W. Shipper, E. Schub, A First Course in Modern Logic, 1960): „autoritatea cuprinzătoare” („deoarece specialistul a spus astfel”), „autoritate dogmatică” („aşa s-a stabilit”), „autoritatea rău plasată” (a suprasolicita, de pildă, opinia liderilor de partid în chestiuni de economie, cât timp cei de astăzi probează că nu au pregătirea în domeniu), „autoritatea deformată” (a schimba semnificaţia afirmaţiei cuiva rupând-o din context), „autoritatea venerabilă” (a-i lua pe antecesori ca autorităţi într-o lume profund schimbată), „autoritatea fixă” (a postula o autoritate şi a refuza orice deviază de la opiniile ei.) Toate aceste forme se regăsesc copleșitor la decidenții carpatici.

De pildă, procesul la Curtea de Apel București, care nu a putut constata nici ea vreo probă a ingerinței externe în alegerile din 22 noiembrie 2024, a dovedit din nou că judecătorii sunt mai preocupați să ia ce spun „autoritățile” actuale ca obligație de decizie. Ei nu știu că folosirea „mărturiei expertului” (Douglas Walton, A Pragmatic Theory of Fallacy,  1995) poate fi cel mult un argument printre altele. Altfel, este vorba doar de o violentare a justiției.

Există şi o „eroare conversă a autorităţii”, ce constă în a tăgădui orice merit cuiva priceput și capabil, căci aparţine orientării politice rivale. Se observă ușor că  mai nou, decidenții se proclamă „proeuropeni”, deși, vizibil, nu pricep ce  înseamnă aceasta și nu au contribuit la europenizare, dar caută să-i excludă din roluri publice pe unii, și competenți și dedicați, pe motivul că nu le salută acceptă nelegiuirile.

Decidenții României actuale folosesc copios „argumentum ad hominem” – sofismul ce constă în invocarea calităţilor sau defectelor celui care își exprimă ideile spre a le întemeia sau a le respinge. În chipul cel mai brut, formula „fără penali în funcții publice” – adoptată la presiunea propagandistică a tot felul de impostori vehemenți, adesea mai culpabili decât „penalii” – conține acest sofism. Nu se examinează ce spun oamenii, dacă este adevărat sau nu, ci se descalifică valoarea lor de plano, oricât de utilă ar fi societății. Este ca și formula „cine n-a mâncat salam cu soia pe aceste meleaguri nu-i bun la conducere”. România ultimelor decenii a înlăturat de la decizii mulți oameni capabili, pentru a deconta acum diletantismul decidenților și abuzurile lor.

Acest sofism se prezintă sub forma „argumentum ad hominem abuziv”, care trimite la biografia oamenilor și atacă conform schemei „nu-l credeţi pe acest om în ceea ce spune, căci nu știm unde a lucrat în ultimii zece ani”. Sofismul ia adesea și forma „argumentum ad hominem circumstanţial” – a sugera că oponentul a făcut altădată contrarul a ce spune acum și nu se știe dacă nu cumva radicalismul programului său iese din sfera normalității. Cele două forme nu sunt rupte una de alta.

„Argumentum ad ignorantiam” este eroarea ce constă în a lua ca argument în favoarea unei teze imposibilitatea de a dovedi contradictoria ei. „Președintele” pare campion la asemenea sofisme: „trebuie că suntem obiectul unui război hibrid, căci nu se poate dovedi că nu este vorba de așa ceva”. „Argumentum ad ignorantiam se petrece atunci când se argumentează că o propoziţie este adevărată doar pe baza faptului că nu s-a dovedit că este falsă, sau că este falsă deoarece nu s-a dovedit că este adevărată. Dar ignoranţa cu privire la cum se probează sau se infirmă o propoziţie în mod evident nu stabileşte nici adevărul şi nici falsitatea acelei propoziţii (Irving Copi, Introduction to Logic, 1986). Ea este doar ignoranță.

„Argumentum ad populum” constă în a lua asentimentul unei mulţimi de oameni la o teză ca argument al adevărului ei: „este aşa fiindcă toţi cred astfel”. De exemplu, propagandiștii regimului umplu spațiul public cu simplismul că „popoarele din Răsărit sunt înapoiate, căci oamenii așa cred”. Propaganda  trimite în acest caz la clișeul despre „ceea ce ar crede oamenii”, fără cunoașterea țărilor din Răsărit la nivelul de astăzi, în timp ce regimul, după ce legile sale sunt înapoiate și prost formulate,  le și încalcă. Toate acestea în vreme ce alte națiuni europene cooperează profitabil cu țările Răsăritului, iar autoflatarea nu este nici realistă și nici sănătoasă.

O variantă a acestei erori este „sofismul majorităţii”: „deoarece cei mai mulţi consideră astfel, este aşa”. La noi, partidele care guvernează practică copios acest sofism: „avem majoritatea covârșitoare în parlament, deci tot ce decide majoritatea este bine pentru țară”. În mod vizibil, unii decidenți nu fac distincția între votul majorității, care este, cum se observă ușor, dat nu o dată pe inepții, și adevăr, care poate veni dinspre cu totul alte capete.

S-a spus, pe bună dreptate, că „argumentum ad populum este tipul de argument ce apelează la sentimentul popular pentru a susţine o concluzie” . Nu cumva democraţia ne obligă să admitem argumentarea ad populum, cum se grăbesc să susțină inamicii ei?

Răspunsul este negativ, căci putem trage o linie între sofismul ad populum şi consultarea prevăzută de regulile democraţiei. În mod normal, democraţia nu cere doar opinia poporului, ci opinia raţională (rezonabilă) a acestuia, iar asigurarea caracterului raţional (rezonabil) al opiniei poporului presupune o seamă de mecanisme de reciprocă verificare a adecvării opiniilor. Sofismul ad populum stabilește adevărul pe baza „sentimentului popular”, în vreme ce democraţia, nedesfigurată, presupune luarea de decizii prin dezbaterea cetățenilor. Găsirea adevărului este altceva și poate fi, la rigoare, izbânda unui om bine pregătit. Numai că în democrația carpatică tocmai dezbaterea lipsește!

O variantă a sofismului ad populum este „eroarea practicii comune”, care are forma: „este aşa căci și ceilalţi îşi asumă că este aşa” (Tracy Bowel, Gary Kemp, Critical Thinking. A Concise Guide, 1999). Din faptul că oamenii reacționează lent la situații nu se poate deduce că ei sunt mulțumiți – cum cred decidenții de azi. După cum din faptul că în uniuni sau alianțe se presupune un acord, nu rezultă că orice se decide este conform intereselor unei națiuni sau alteia și trebuie luat ca literă de evanghelie.

„Argumentum ad consequentiam” este eroarea ce constă în a cita consecinţele aplicării unei teze spre a convinge de adevărul sau falsitatea ei. Și aici decidenții actuali sunt productivi. „Nu mărim redevențele, deși sunt sub nivelul celor din celelalte țări europene, ca să nu facem ceva pentru care Europa s-ar supăra pe noi”. Sau „nu restabilim validarea inițială a alegerilor din noiembrie 2024, reluându-le astfel de la turul doi, căci s-ar observa că decizia Curții Constituționale este o aberație”. Caracterul eronat al unei raţionări de acest fel provine din împrejurarea că „premisele au de a face doar cu consecinţele ce ar rezulta din acceptarea concluziei, şi nu cu adevărul acesteia” (Nicholas Rescher, Introduction to Logic, 1984). Adevărul se supune la alte criterii.

În practica vieţii, evaluăm desigur propoziţii luând în seamă consecinţele. Sunt cazuri în care  apelul la consecinţe nu este, desigur, eronat, căci adevărul nu este făcut dependent de consecinţe, ci rămâne o valoare autonomă, care se tratează distinct. „Argumentum ad consequentiam” este sofism deoarece dizolvă adevărul în consecinţe.

Nu o dată, la noi nu se argumentează, ci, în fapt, se impune decizia cu forța aflată în mâna unei funcții publice. În mod frecvent, decidenții recurg la „argumentum ad baculum” – sofismul ce constă în invocarea, fie și numai tacită, a forţei (fizice, psihologice, morale) în susţinerea sau respingerea unei teze. De pildă, se observă ușor că „președintele” invocă în favoarea prelungirii neconstituționale a mandatului său un aliniat dintr-un articol, și nu un întreg articol (care ar pune capăt mandatului său la cinci ani împliniți!) mizând, cum se poate bănui, pe forța unor servicii.

Un alt sofism ad baculum,  se evidențiază  în acțiuni de „inspectare”, în vederea intimidării de către poliție, a celor care, în țară și în diaspora, se opun abuzurilor și ilegalităților „președintelui” și curții sale. Acest sofism implică „apel la forţă, la teamă sau la ameninţare pentru a produce acceptarea unei concluzii. Un apel la teamă ar putea include tactici de intimidare fără să se facă vreo ameninţare” (Douglas Walton, op.cit.). Nici un adevăr, la propriu, nu are nevoie, însă, de forță sau amenințare.

O variantă a sofismului ad baculum  este „sofismul pantei alunecoase (slippery slope fallacy)”, ce constă în invocarea de consecinţe inacceptabile ale acceptării unei teze, lăsând în afara discuţiei argumentarea tezei. De exemplu, „nu acceptăm discutarea frontierelor europene în consecința pactului Ribbentrop-Molotov și a , căci mulți ar cere corectarea frontierelor” este un astfel de sofism. Evident, decidenții nu au cultură istorică și juridică și nici capacitatea de a convinge și recurg la sofisme elementare.

Sofismul evocării de consecinţe greu de suportat pentru cineva ale acceptării unei teze în favoarea respingerii ei este „argumentum ad misericordiam”. De exemplu, prețurile produselor sunt, firește, preocupante pentru orice economist care se respectă, mai ales în situația de sărăcie în care a fost adusă populația României de către decidenții ei. Dar guvernul, incapabil de a elabora o politică economică adecvată, le cere companiilor să înghețe prețurile, fie și prin încălcarea legilor economice. Evident, este vorba de o „argumentare emoţională”, prin care se încearcă exercitarea unei presiuni pentru acceptarea unei concluzii, în locul unei abordări competente a situației.

Se apelează adesea la „argumentum ex silentio” – sofism ce constă în a lua absenţa obiecţiilor la o teză drept argument în favoarea adevărului tezei. De pildă, „având puțini critici, politica economică a guvernului este bună și ne aflăm pe un curs al dezvoltării, pentru că nu s-au adus obiecţii la ceea ce facem”.

Atunci când din existenţa de obiecţii la o teză se deduce că teza nu este adevărată se produce „eroarea obiecţiunilor”. Din faptul că unii, instrumentați de cineva sau în virtutea priceperii lor limitate, au obiectat la neașteptata victorie a unui candidat în alegerile prezidențiale din 2024, s-a dedus că ceva trebuie că este suspect. Candidatul și apropiații săi au fost anchetați de procurori, deși au folosit tehnicile electorale ale celorlalți candidați, iar mult discutata platformă TikTok au folosit-o chiar mai puțin decât contracandidații. S-a ajuns astăzi în situația grotescă de a lua în seamă fără verificare ceea ce propagandiștii spun aiurea că este „de origine rusă” sau „vine de la chinezi”, chiar și atunci când rușii și chinezii  nu-și pierd timpul cu elucubrațiile propagandei carpatice.

Atunci când participantul la discuție deformează opinia altuia şi argumentează împotriva opiniei degenerate a acestuia, se ajunge la „sofismul omului de paie (straw man fallacy)” (Douglas Walton, op.cit.). Este unul dintre sofismele cele mai dese și mai agresive azi, la noi. De pildă, „Pacea este obiectivul exprimat de mulți lideri raționali și responsabili; candidatul aflat pe locul întâi pledează pentru pace; deci opinia sa  scoate țara noastră din Alianță și este rusofilă”. Sau, „Am observat că acest candidat susţine luarea sub control național a resurselor naturale ale României, încât să se poată relansa economia și nivelul de viață al cetățenilor, dar îmi dau seama că el depreciază nevoia de capital străin”. Denumirea „sofismul omului de paie” vine de la împrejurarea că vorbitorul nu se confruntă cu ceea ce susține interlocutorul, ci, cum se observă din aceste exemple, îi deformează spusele pentru a le putea ataca.

Tot mai mulți oameni, în țară și în afara țării, își dau seama de dezlânarea din mințile decidenților carpatici. Unul dintre indicatori este și felul în care aceștia din urmă sunt tratați. De exemplu, cine nu își amintește că președintele Franței atenționa că decidenții carpatici „au pierdut ocazia de a tăcea”? Cine nu a observat marginalitatea reprezentanților țării în reuniuni internaționale ? Cine nu-și dă seama că ceea ce ei exprimă nu este vreo idee, ci stereotipa genuflexiune? Cine nu observă că felul de a gândi al decidenților actuali face deservicii României? Cine nu are imaginea vie a ocolirii „președintelui” la reuniunea de la sediul  NATO din Bruxelles, deși insul a executat aproape reflex orice partitură, oricât de păguboasă pentru cetățenii țării? (Din volumul A. Marga, Reconstrucția Europei, în curs de publicare)