Revoluția furată, o scrisoare deschisă către cei care au murit pentru visul nostru

”Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,

 Să vrem noi sânge, nu pământ” – George Coșbuc

Să ne iertați, eroi ai revoluției, pentru dezamăgirile pe care le-am provocat, căci la 35 de ani de la Revoluția Română care a marcat începutul unei noi ere de libertate și democrație multe dintre idealurile pentru care ați luptat atunci par să fie amenințate de realitățile politice actuale! În mod surprinzător și îngrijorător, am ajuns să ne confruntăm cu instituții și conducători care trezesc neîncredere și ridică întrebări cu privire la legitimitatea și competența lor.

Să ne iertați, eroi ai Revoluției Române, pentru că idealurile de libertate și demnitate pentru care v-ați sacrificat au fost trădate de realitatea unui stat care, deși proclamat democratic, a ajuns să fie marcat de un paradox amar: demohoția! În loc să ne bucurăm de un stat puternic și prosper, ne confruntăm cu un sistem adeseori slab și neputincios, incapabil să răspundă nevoilor cetățenilor săi.

Să ne iertați că la 35 de ani de la Revoluția din 1989, România se confruntă cu o dureroasă lipsă de rezolvare în ceea ce privește dosarul revoluției – o rană deschisă care continuă să afecteze atât victimele, cât și pe toți cei care încă mai așteaptă adevărul și justiția o nereușită a sistemului judiciar românesc care este o reflecție tristă a provocărilor persistente în fața realizării unei reale tranziții către un stat de drept! Dosarul Revoluției, alături de cel al Mineriadei, rămâne un simbol al eșecurilor justiției române, căci aceste evenimente marcante din istoria recentă a țării au lăsat în urmă nu doar victime umane și materiale, ci și întrebarea care încă nu și-a găsit răspunsul: ”cât de mult valorează justiția într-o democrație tânără?”, iar încetineala cu care autoritățile s-au mișcat pentru a aduce claritate și răspundere a alimentat o cultură a impunității și pesimismului față de capacitatea sistemului judiciar de a oferi soluții și reparare.

Am ajuns ca în aceste zile să se vorbească tot mai des despre natura ilegitimă a președintelui actual, care, prin acțiunile și deciziile sale, a generat nemulțumire în rândul cetățenilor. Decizia acestuia de a continua mandatul, chiar și după încheierea celor 5 ani, deși a fost contestată, reflectă faptul că democrația în România a ajuns la apus și că Iohannis cu ajutorul Curții Constituționale a reușit imposibilul, acela de a continua un mandat care deja expirase.

Parlamentul, o altă instituție fundamentală în sistemul democratic, este văzut de mulți ca fiind la fel de ilegitim. Alegeri disputate, realitățile votului și manipularea politică sunt acuzații care plutesc în aer, punând sub semnul întrebării integritatea procesului democratic, căci într-un sistem în care încrederea populației în reprezentanții săi ar trebui să fie la cote ridicate, multe decizii parlamentare nu reușesc să reprezinte vocea cetățenilor, creând astfel un decalaj periculos între electorat și aleși.

Guvernul, perceput ca fiind ”aflat doar în treabă,” dă adesea impresia unei conduceri lipsite de viziune și eficiență. Implementarea jalnică a politicilor publice, precum și răspunsurile inadecvate pentru probleme critice, alimentează percepția că guvernarea este una incompetentă și ineficientă, mai preocupată de supraviețuirea politică decât de realitatea cotidiană a cetățenilor.

Totodată, rolul Curții Constituționale, care ar trebui să fie un arbitru imparțial al constituționalității legilor și deciziilor, este și el pus la îndoială. Criticii acuză curtea de o politizare excesivă și de decizii care mai degrabă reflectă interese politice decât respectarea principiilor constituționale, ceea ce subminează una dintre bazele statului de drept și slăbește încrederea populației în protecția oferită de lege.

În sfârșit, imaginea colectivă a politicienilor, adesea percepuți ca niște ”ageamii cu pretenții de intelectuali”, accentuează dezamăgirea populară, politiceni care, în loc să fie lideri vizionari și bine pregătiți, mulți dintre ei par să fie mai preocupați de aparențe decât de substanță, ceea ce nu face decât să adâncească prăpastia între guvernanți și guvernați.

Am ajuns după 35 de ani de promisiuni să ne ridicăm și să luptăm pentru viitorul pe care ni l-ați lăsat moștenire. Avem datoria să nu lăsăm sacrificiul vostru să fi fost în zadar și să credem în continuare în forța unei națiuni demne de respect și mândrie.

În aceste zile tulburi, democrația și ultimele rămășițe de libertate și demnitate se află pe muchie de cuțit.

Trăim vremuri în care patriotismul se simte, în mod surprinzător, ca un act aproape subversiv. ”Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, să vrem noi sânge, nu pământ”  – sunt cuvinte care ne amintesc de sacrificiile făcute pentru ca țara să fie suverană și liberă.

În ciuda provocărilor, spiritul de luptă al celor care cred cu tărie în valorile românești nu a dispărut. Înfruntând un ocean de resemnare și dezamăgire, mai sunt încă români gata să apere ideile și principiile pentru care înaintașii noștri și-au sacrificat viețile. Poate sunt idealist, dar încă am încredere în această națiune și în puterea ei și îmi este din ce în ce mai clar că cest popor are încă energie, ingeniozitate și o creativitate remarcabilă.

Din păcate, astăzi vedem cum România își pierde identitatea pe fondul globalizării și al intereselor străine influențate deseori de propria noastră indiferență. Ne-am transformat, treptat, într-o colonie modernă, renunțând la ceea ce ne definea ca națiune, iar valorile care au construit România se diminuează și pleacă, și odată cu ele dispare din vedere și viitorul nostru comun.

Cu toate aceste provocări, rămânem noi cei care avem responsabilitatea de a păstra vie memoria sacrificiilor și de a continua lupta pentru o Românie unită și puternică. Deși figuri emblematice precum Dinu C. Giurescu nu mai sunt printre noi să ne ghideze, rămânem cu misiunea de a împiedica repetarea greșelilor trecutului. El știa că o societate vulnerabilă este terenul propice pentru o clasă politică nepregătită, și tocmai de aceea avem nevoie ca niciodată să fim uniți în efortul de a ne păstra esența națională.

Am ajuns în vremurile în care să-ți iubești țara a ajuns să fie o infracțiune. Într-o perioadă în care valorile și loialitățile ne sunt testate mai mult ca oricând, sentimentul de mândrie națională și iubire față de propria țară pare să fie perceput de unii ca un gest mai degrabă dubios sau anacronic, iar să-ți iubești țara este acum un act privit cu suspiciune, atât în contextul local, cât și global, naționalismul fiind adesea confundat cu extremismul. Această percepție este posibil să fie generată de o serie de factori, inclusiv de tendința tot mai accentuată către globalizare căci într-un astfel de mediu, identitățile naționale sunt adesea dizolvate într-un peisaj multicultural vast, iar promovarea mândriei naționale este uneori interpretată greșit ca fiind împotriva ideii de coexistență globală. Astfel, patriotismul, un sentiment natural și sănătos, este umbrit de frica de a nu fi interpretat ca un semn de izolare sau intoleranță.

Să ne iertați că nu mai găsim puterea să mai luptăm aproape pentru nimic! Și pentru ce ar mai trebui să luptăm când libertatea este o utopie, demnitatea un moft, iubirea de neam şi ţară este naţionalism extremist?

Într-un climat în care partidele și liderii folosesc adesea retorici patriotice pentru a câștiga susținere, multe persoane ajung să asocieze în mod eronat iubirea de patrie cu susținerea unui anumit tip de politică sau a unei agende politice ceea ce îi îndepărtează pe cei care se simt înstrăinați de aceste politici, chiar dacă împărtășesc sentimente de atașament față de țara lor.

În aceste condiții, devine esențial să redefinim ce înseamnă a-ți iubi țara în secolul XXI. Patriotismul nu trebuie să însemne exclusivism sau respingerea altor culturi, ci mai degrabă un angajament pozitiv față de comunitatea și tradițiile proprii, precum și o responsabilitate de a lucra pentru îmbunătățirea și progresul acesteia. Este vital să promovăm un patriotism incluziv, care celebrează diversitatea internă și aderă la valorile democratice și ale drepturilor omului.

Să ne iubim țara ar trebui să fie un drept și un privilegiu respectat, nu un motiv de rușine. Încurajând dialogul, educația și implicarea civică, putem transforma patriotismul într-o forță pozitivă care ne sprijină atât națiunea, cât și comunitatea globală în cadrul căreia coexistăm, căci doar astfel ne putem asigura că iubirea pentru țară nu este recunoscută ca o infracțiune, ci ca o fundație pentru un viitor mai bun.

Într-o lume din ce în ce mai interconectată, democrația și valorile noastre fundamentale par să se clatine sub presiunea schimbărilor rapide și a influențelor externe. Am ajuns într-un moment în care a iubi și a activa pentru țara ta poate fi perceput ca un gest prea fervent, uneori chiar criticat. Însă, dragostea de patrie nu este un sentiment perimat, ci un motor esențial pentru regenerare și progres.

România, o țară cu un trecut istoric zbuciumat, dar și glorios, a evoluat de-a lungul timpului prin voința de a depăși obstacole și de a-și afirma identitatea. Revoluția Română din 1989 nu a fost doar un episod de eliberare de sub regimul comunist, ci și o afirmare a dorinței de autodeterminare și demnitate națională. Eroii acelei perioade ne-au arătat că libertatea și democrația sunt idealuri care merită orice sacrificiu.

Astăzi, provocarea majoră este aceea de a menține aceste idealuri vii într-o societate adesea dezbinată și influențată de factori externi. În timp ce mulți români au ales să părăsească țara în căutarea unor oportunități mai bune, cei care au rămas se confruntă cu provocarea de a păstra coerența identității naționale într-un context global. Este crucial să ne păstrăm valorile culturale și tradiționale, să le prețuim și să le transmitem generațiilor viitoare. Există încă un nucleu de oameni dedicați, convinși de potențialul acestui popor inteligent și creativ. Cred cu tărie că națiunea are încă resursele necesare să se reinventeze și să prospere și este nevoie de o trezire colectivă, de redescoperirea și fortificarea spiritului civic, care poate uni indivizii în fața provocărilor actuale.

Democrația se află pe punctul de a-și epuiza ultimele resurse, la fel ca și firul subțire de libertate și demnitate care ne mai rămâne, cu toții simțind că trăim într-o societate îmbătrânită și vlăguită, resemnată și confuză, care parcă și-a pierdut direcția, care nu mai știe de unde vine și încotro se îndreaptă, nici când a simțit ultima oară o fărâmă de emoție ascultând o doină și care aproape că nu-și mai amintește când a citit acele versuri ale lui George Coșbuc care odinioară îi dădeau forța de a înfrunta orice obstacol: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, Să vrem noi sânge, nu pământ.”

Una câte una, valorile României au plecat, fie peste graniţele ţării, fie peste graniţele acestei lumi. Ce va rămâne în urma lor? Atât timp cât suntem aici, răspunsul ar fi – NOI.

România a fost construită pe sacrificii și pe credința că libertatea și demnitatea sunt mai presus de orice compromis. Însă, pentru ca aceste valori să nu devină doar relicve ale unui trecut glorios, trebuie să avem curajul să le redescoperim, să le apărăm și să le cultivăm. Abraham Lincoln spunea în trecut că „O casă divizată împotriva ei însăși nu poate rezista.”, iar astăzi, această casă numită România pare mai divizată ca oricând – între trecut și viitor, între resemnare și speranță, între dezbinare și unitate.

Să nu uităm că istoria ne-a învățat un lucru simplu, dar esențial: fiecare generație este chemată să-și găsească drumul propriu, dar și să poarte cu demnitate moștenirea celor care au luptat înaintea ei, iar cuvintele lui Nelson Mandela ne pot călăuzi în această încercare: „Curajul nu este absența fricii, ci triumful asupra ei.” NOI suntem cei care trebuie să ne învingem frica, apatia și dezbinarea, să devenim arhitecții unui viitor care să reflecte sacrificiile eroilor noștri și să demonstrăm că idealurile lor nu au fost în zadar.

România poate renaște, dar renașterea începe cu noi! Să ne iertați eroi ai Revoluției Române pentru că, deși v-ați jertfit pentru libertatea și demnitatea noastră, adesea am lăsat aceste idealuri să se estompeze în fața dezbinării, uitând că lupta voastră nu a fost doar pentru o țară liberă, ci și pentru un popor unit și mândru de valorile sale!

Ciprian Demeter