Gheorghe Piperea (AUR): Mizerabilii

În ziua de Crăciun am stat acasă, cu familia. Ne-am uitat împreună la o ecranizare americană destul de veche (1997) după romanul Mizerabilii, de Victor Hugo.

Un film bun, cum nu se prea mai face azi, cu Liam Neeson (Jean Valjean), Uma Thurman (Fantine), Jeffrey Rush (Javert) și Clare Danes (Cosette).

Mulți au văzut măcar una dintre nenumăratele ecranizări ale romanului, iar unii au citit chiar cartea, deci subiectul este oarecum cunoscut. Știți, desigur, și de puștiul revoluționar din Paris, Gavroche, care a fost evocat după Revoluția din 1989, căci părea identic cu acel copil român care și-a făcut acea poză iconică cu steagul României liberate de sub dictatura comunistă.

De altfel, multe paralele cu această poveste s-au putut face, căci este vorba de o revoluție română care se întâmpla la 200 de ani de la revoluția din Franța, iar în carte și în filme este vorba de o altă revoluție, cea din 1830, din Paris.

Am citit acea carte, Mizerabilii, pentru prima dată, în anii de liceu. Atunci mi-au atras atenția drama lui Jean Valjean și tragedia lui Fantine, oameni simpli care, trecând prin evenimente și conjuncturi extraordinare, ajung să își depășească destinul alegând să fie buni. Oameni simpli ca cei din neamul meu. Oameni simpli care, căutând dreptatea, cu credință în Dumnezeu și străduință pentru familie, ajung să fie noduri importante și solide pe lângă care se țese plasa pe care se sprijină lumea întreagă.

Azi e mult mai mult decât atât. Resimt un fel de circularitate a istoriei, ca și când lumea nu a învățat și nu a evoluat cu nimic, nici față de anii 1810 – 1830, când se derulează povestea lui Victor Hugo, nici față de 1989, anul Revoluției române.

Lumea de după revoluția franceză, de după nebunia imperială și militaristă a lui Napoleon și din timpul restaurației monarhice franceze este, în linii mari, similară lumii noastre, de azi, o lume a excepționalismului economic și juridic generat de crize naturale sau artificial create, a nebuniei războinice și a restaurației totalitar – legaliste.

Amândouă aceste lumi sunt dominate de neo-feudali, pentru care sunt create (și apărate cu tunuri și gloanțe și copite de cai care calcă literalmente pe cap oamenii simpli care își cer drepturile și libertățile) toate privilegiile, iar pentru oamenii de rând și pentru „pleava societății” se inventează toate restricțiile, toate sancțiunile represive și toată penuria de resurse și de mijloace de trai, menite a „justifica” sărăcia, foametea și frigul în care se afundă tot mai mulți.

Atât Jean Valjean, cât și Fantine, sunt oameni săraci și înfometați care, din necesitate, comit fapte penale minore (furtul unei pâini dintr-o vitrină din Paris în cazul lui, vânzarea de nevoie a propriului corp, în cazul ei).

Fantine este condamnată moral chiar de comunitatea sa. Fiindcă avea un copil din flori (Cosette), era un exemplu rău pentru celelalte femei tinere din fabrica primarului din Videau (primar care era, de fapt, Jean Valjean sub acoperire), fiind concediată pe acest motiv. După care, în lipsă de altă sursă de subzistență și de plată a familiei Thénardier (asistenții maternali ai lui Cosette, un cuplu de oameni goliți total de suflet și de inimă), ajunge să se prostitueze. Moare de frig. Moare din cauza oprobiului public. Moare pentru că a încălcat valorile și standardele comunității … Vă sună cunoscut?

Pentru furtul unei pâini, Jean Valjean făcuse 19 de ocnă. Fusese liberat condiționat. Dar a avut și „șansa” unui ex-gardian la ocnă, care devenise, între timp, inspector de poliție. Javert. Prototipul birocratului obtuz, pentru care legea, oricât de absurdă, trebuie aplicată cu orice preț.

Javert îl urmărește timp de 19 ani pe Jean Valjean, pentru a-l arunca la loc, în ocnă, pe motiv de încălcare a condițiilor liberării condiționate. Acesta este un tip patologic de interpretare și aplicare a legii, un talibanism judiciar care se vede și acum în tot ceea ce fac birocrații și făcătorii de politici publice de ieri.Când lui i se spune că, pentru a fi trimis la închisoare un primar, trebuie probe, Javert răspunde ceva de genul: îl vom trimite în fața judecătorului și, ulterior, vom găsi și probele. Vă sună cunoscut?

Fac remarcat aici un aforism atribuit italianului Cesare Beccaria (autorul primei cărți de criminologie din lume, Dei delitti e delle pene – Despre delicte și pedepse, 1764) : mai bine să scape 10 vinovați decât să fie condamnat un om nevinovat …

Jean Valjean, pentru a scăpa de Javert, se ascunde sub ipostaza de primar și om de afaceri. În urmarea episodului cu preotul care, în primele zile de la liberare, îl scapă de Javert spunând că argintăria găsită asupra sa i-a fost dăruită, iar nu furată, Valjean nu a mai ieșit niciodată din Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, timp de 9 ani ca primar și timp de 10 ani ca grădinar ascuns într-o mânăstire din Paris, Valjean nu a încetat să fie hăituit, izolat și măcinat de angoase.

A fost un fel de ocnă interioară, de ocnă după ocnă. Au fost 19 ani în care, deși fizic nu mai era în ocnă, a tot strigat : hai Liberare!

Așadar, avem doi oameni simpli care, pentru fapte minore, sunt pedepsiți toată viața, pedepsiți până la moarte. În astfel de cazuri nu există decât speranța în dreptatea lui Dumnezeu. În carte și în film, după ce înțelege că a prigonit o viață întreagă un om bun, un mod drept, Javert se sinucide. Iar ceea ce rămâne după acea revoluție pariziană din 1830, pe care autoritățile au înăbușit-o în sânge, este premisa revoluțiilor europene din 1848, care au adus în centrul atenției statele – națiuni, statele democratice, drepturile și libertățile omului.

Dreptatea a continuat să umble cu capul spart, dar măcar ideea a pătruns în constituții, în coduri civile și în legi, în toată Europa. Oamenii au putut avea un reper față de care să poată judeca nedreptatea și abuzul.

Acea revoluție era despre drepturi și libertăți, condiții de muncă, sărăcie, foamete, boli profesionale etc. Era despre crima de a lua din plăcinta globală partea cea mai consistentă și, după îmbuibare, a o arunca la gunoi, ignorând că omul de rând, pe muncă și chinul căruia se prepară și se coace plăcinta, moare de foame, frig, boli profesionale, viol, discriminare și războaie inventate de demenți mesianici.În schimb, adevărații vinovați rămân mereu nepedepsiți (cu excepția rară a condamnării unor țapi ispășitori).

Vă rog, acum, să vedeți în această cheie două mari evenimente ale României ultimilor ani.

În martie 2021, oamenii simpli din 77 de orașe ale țării au ieșit în stradă pentru a protesta contra distrugerii slujbelor și a micilor lor afaceri prin minunata luptă contra plandemiei și pentru a cere restaurarea drepturilor și libertăților lor. Vedetele de la tv și din rețelele de socializare, grosier plătite de prostocrația română, i-au ștampilat drept „pleava societății”, medievali, știrbi, pupători de moaște.

Ideea pentru care acei oameni au ieșit în stradă a rămas. A mocnit și mocnește. Este ideea care va munta munții. Dar mai trebuie să curgă ceva apă pe Dâmbovița.

În noiembrie 2024, oamenii simpli din întreaga țară și dim diaspora au ieșit la vot pentru a-i trimite acasă, la crescut găini, pe cei care, timp de 35 de ani, i-au sfidat și batjocorit și sărăcit. Aceleași vedete tv i-au ștampilat, din nou, ca „pleavă a societății”, tușa fiind îngroșată cu apelativul legionar, rusofil, putinist etc.

Pe baza acestui curent al fricii de omul simplu și onest, CCR a anulat alegerile. Pur și simplu, CCR ne-a catapultat înapoi în timp, în vremea lui Jean Valjean și a lui Fantine, în care omul simplu era considerat prea prost, prea ușor manipulabil, prea infantil, ca să fie lăsat să voteze și să se exprime liber.

Dar idea a rămas. Ideea a depășit omul. Ideea va mătura totul în calea sa. Va determina alungarea de la putere a vulpilor viclene cu covrigi de Buzău în coadă. Va aduce la cârmă lei neîmblânziți și lupi neîntinați.

CCR în 6 decembrie 2024 ne-a infantilizat pe toți cei 9,5 milioane de adulți care am votat în 24 noiembrie 2024. Nu e vorba doar de votul suveranist (2,1 + 1,2 milioane de voturi) și de cel userist (1,8 milioane de voturi). E vorba de toate voturile.

Tuturor ni s-a spus că suntem niște mucoși care ar face bine să stea sub plăpumioară zilele, săptămânile și lunile astea, că e friguț afară. Tătucul e stabilitatea, știe el mai bine ce e bine pentru voi.

Dar noi nu suntem copii.

Vă mai rog, în plus, să vedeți ceea ce refuză să vadă “elitiștii” de la tv : Klaus Werner Iohannis a dobândit, la viața sa, 6 case pentru el (dintre care două în mod ilegal – nu o spun eu, o spun două instanțe diferite) și mii de case pentru o organizație care este, după toate aparențele, urmașa unei organizații a etnicilor germani din perioada 1939 – 1945, pe care acea lume ce atunci a declarat-o colaboratoare a naziștilor.

De asemenea, sunt indicii clare că herr KWI a fost colaborator al securității comuniste. În afară de alte probleme penale, herr KWI are acum și uriașa problemă a unei anulări anti-constituționale a unor alegeri, pe bază de falsuri (actorul statal din hotărârea CCR nr.32/2024 nu este Rusia, ci PNL …), precum și spinoasa problemă a manipulării de documente și secrete de stat, pentru care nu mai are certificat ORNISS.

Ce i se oferă pe tablă respectivului ex-președinte? Un mandat ad – hoc de președinte pe perioadă nelimitată, un guvern de coaliție între trei partide care NU au câștigat majoritatea necesară la alegerile din 1 decembrie 2024 și, desigur, încă o casă. Modestă. Doar 7 milioane de euro o să ne coste.

Extras din art. 1 alin.3 din Constituție: România este stat de drept, democratic și social, în care dreptatea este o valoare supremă …