Falsificarea istoriei

În 30 septembrie 2024 a avut loc la București un concert al Orchestrei Filarmonicii din Israel. Organizatorii au spus că e un concert aniversar, odată cu împlinirea a 145 de ani de la momentul în care statul român a acordat cetățenia română primilor evrei. Ocazie cu care s-a adresat participanților la concert Marcel Ciolacu, prim ministrul României.

Mesajul lui Ciolacu a fost pus pe Youtube de cei de la Guvernul României:

În discursul său, Ciolacu a spus că „aportul membrilor comunității evreiești la construirea statului român modern este o realitate atestată istoric și de necontestat. Statul român modern nu ar fi existat în forma sa actuală fără contribuția civică, economică, științifică și culturală a membrilor comunității evreiești.”

Dar care a fost această contribuție? Ne explică Ciolacu:

„Aceștia au luptat pe front pentru România, atât în Războiul de Independență cât și al Doilea Război Mondial… și-n Primul Război Mondial deși mulți dintre ei nu erau recunoscuți drept cetățeni și erau lipsiți de drepturi civile. Altfel au luptat și-n al Doilea Război Mondial după ce statul român a luat altă decizie.

Încetinirea primului… încetățenirea primului evreu are o valoare simbolică importantă și reprezintă momentul în care această contribuție începe să fie oficial recunoscută.”

Prima constatare e că Ciolacu este analfabet funcțional. Recunoaște literele, știe să citească cât de cât, dar cam atât.

A doua constatare e că cei ce administrează contul de Youtube al Guvernului României au dezactivat comentariile la acest material. Oare de ce?

A treia constatare e că Ciolacu a omis să ne dea un singur exemplu nominal prin care să arate „contribuția membrilor comunității evreiești la construirea statului român modern”.

De aceea ne facem datoria să o facem noi. Totul din surse istorice de necontestat.

Statul român modern a luat naștere la 1 Decembrie 1918. După doar doi ani de la formare, România modernă, care încă era la început de drum, s-a confruntat cu primul atentat terorist. La 8 decembrie 1920 a fost plasată în clădirea Senatului României o bombă artizanală. Atentatul trebuia să ducă la o „ridicare a maselor” și la haos, la răsturnarea monarhiei și la instalarea unui regim bolșevic. Autorii au fost Max Goldstein, Saul Osias și Leon Lichtblau.

Goldstein era șeful unui grup anarhist-terorist format din evrei comuniști, condus de Abraham Grinstein, șeful serviciului de terorism cu sediul la Odessa.

Deflagrația i-a ucis pe ministrul Justiției, Dimitrie Greceanu, decedat la spital, și pe senatorii Demetriu Radu (episcop greco-catolic de Oradea Mare, ucis pe loc) și Spirea Gheorghiu (decedat la spital). În urma atentatului au fost și răniți printre care președintele Senatului, Constantin Coandă, episcopul ortodox Nifon Nicolescu și episcopul ortodox Roman Ciorogariu.

Să vedem ce spun și unii istorici despre evreii din perioada interbelică, perioada de formare a României moderne:

Nicolae Iorga, istoric, despre situația din Moldova din perioada interbelică: „Elementul evreiesc de la noi, care a luat complect în stăpînire toate oraşele, orăşelele şi tîrgurile Moldovei, precum o făcuse, supt altă stăpânire, în acelea ale Bucovinei şi Basarabiei, şi care continuă după un sistem asupra căruia mă voiu opri, sistem adus la îndeplinire metodic, deşi în tăcere.

Nu voiu uita niciodată despreţul cu care, în tinereţea mea, îmi vorbia la Cotnari birjarul evreu de muncitorul ţeran care-şi rupe oasele pe cîmp. Acolo, la ţară, Evreii au intrat numai in două însuşiri: cîrciumari otrăvitori, cari aşteaptă şi la bariera oraşelor, şi mari arendaşi, secînd, în vederea cîştigului, care singur îi preocupă, şi vlaga ţarinei şi puterea însăşi a omului.” (Iudaica, 1937)

Lucian Boia, istoric: „Evreii au fost supra-reprezentaţi în stânga românească în anii 30 în raport cu populaţia totală (a acestei etnii n.red.). Evreii înclinau spre stânga şi dintre aceştia mulţi spre comunism pentru că li se părea că, în acel moment, comunismul le va rezolva problema lor care era integrarea deplină în societatea românească”.

Boia a dezvoltat această idee în cartea sa „Capcanele istoriei”. „Comuniştii au venit la putere, inevitabil, cu numeroşi evrei în primele rânduri. Pentru că aşa se prezenta partidul comunist până la 1944; autenticul partid comunist, nu partidul amplificat artificial (de aproape 100 de ori) în primii ani de după 23 august 1944. Cadrele de nădejde au rămas totuşi să fie recrutate din nucleul comunist original. Iar acesta se prezenta oarecum invers faţă de societatea românească. În vechiul partid comunist, românii etnici erau minoritari. Iar evreii foarte numeroşi (dacă sintagma foarte numeroşi n-ar fi ironică pentru un partid cu atât de puţini membri).” (România Liberă)

Neagu Djuvara, istoric: „În Europa, când li s-a deschis posibilitatea de a juca un rol într-o societate, evreii nu au îmbrăţişat ideile conservatoare – care, ideologic, îi respingeau pe străini – dar au îmbrăţişat socialismul şi comunismul. Aşa se explică şi de ce în primul politburo (creat pentru a asigura conducerea în timpul revoltei bolşevice), din 1917, printre cei opt conducători comunişti patru erau evrei, plus Lenin, care era evreu doar după bunicul matern.” (România Liberă)

Iată și situația din primii ani de după război:

“Americanii joacă acum cartea evreilor şi într-o ţară unde avem 400.000 de evrei, cu câteva zeci de mii infiltraţi în aparatul nostru de stat, economic, politic şi cultural, nu este greu de jucat această carte. Nu vă faceţi iluzii că îi puteţi schimba. Negustorii de ieri, fabricanţii de ieri, jucătorii de la bursa neagră nu-i puteţi transforma, chiar dacă vin şi vă demonstrează că l-au citit pe Marx şi că-l studiază pe Lenin […] Plin de evrei, peste tot evrei […] Sioniştii sunt foarte bune elemente pentru coloana a cincea [în România.] […] Noi nu dăm muncă inginerului al cărui tată este declarat chiabur, dar primim şi încredinţăm posturi de comandă colanei a cincea sioniste, pentru simplul fapt că ştiu să se lipească de partid.” (Petru Groza într-o discuţie cu Emil Bodnăraş, 23 iunie 1949)

“În 1945, o mare parte a aparatului de stat şi de partid era în mîinile evreilor, aşa încît, în 1950, se ajunsese la o situaţie penibilă, în care poate 2% din populaţia ţării deţinea peste 25% din posturile cheie ale regimului. În această perioadă se povestea că singura deosebire între Comitetul de Stat al Planificării şi Ministerul Economiei din Israel consta în faptul că în ministerul israelian se puteau găsi şi cîţiva arabi.” (din raportul de uz intern “Evreii din Romania: o minoritate care dispare” al Ambasadei S.U.A. la Bucureşti, datat 26 febr. 1964, sustras de Securitate din clădirea ambasadei, reprodus în versiunea tradusă de Securitate în Marius Oprea 2002b şi Solomovici 2004: 509-13)

“În primii ani de domnie ai tovarăşului Gheorghiu-Dej, evreii comunişti ocupaseră fotolii în toate etajele superioare ale politicii, culturii şi ale administraţiei de stat […] Este adevărat, comuniştii evrei erau peste tot, în Biroul Politic şi înaltul aparat de partid, […] în Armată, Securitate, Procuratură şi în Miliţie, […] în organismele de stat, economice şi culturale […] .” (Teşu Solomovici 2001 II: 42) (Zydokomuna: Evreii si comunismul. Cazul Romaniei (1944-1965))

Iată și câteva nume:

Ana Pauker (n. Hanna Rabinsohn) (1893-1960), secretar general al CC al PMR între 1944 şi 1948. Din noiembrie 1947 până la excluderea ei din viaţa politică în 1952 ministru de Externe al RPR şi membru al Secretariatului General al Partidului Comunist Român, PCR (din 1948 redenumit Partidul Muncitoresc Român, PMR, după care în 1968 a revenit la titulatura PCR); preşedinte de onoare al Uniunii Femeilor Democrate Române (UFDR) (1948-1952), continuatoarea Uniunii Femeilor Antifasciste Române.

Iosif Chişinevschi (născut Jakob (B)Roitman, a preluat la căsătorie numele de Chişinevschi al soţiei sale) (1905-1963): membru al CC din 1945 şi secretar responsabil cu propaganda (departamentul Agitaţie şi Propagandă) (1948-1952).

Leonte Răutu (Lonia Oigenstein) (1910-1993): membru CC al PMR/PCR (1948-1972); membru în comitetul de redacţie la Scânteia după război (?); şeful Secţiei de Verificări a CC în 1950; membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); membru al Comitetului Politic Executiv al PCR (1955-1981); secretar CC al PCR (1965-1969); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1969-1972); rector al academiei de partid “Ştefan Gheorghiu” (1972-1982).

Gheorghe Stoica (Moscu Kohn) (1900-1976): membru al CC al PMR/PCR (1948-1974); membru supleant, apoi titular al Comitetului Executiv (1968-1974); prim-secretar al comitetului orăşenesc al PCR (1950-1953).

Alexandru Moghioroş (Balogh Joszef, evreu originar din Ungaria, născut la Salonta, Bihor) (1911-1969): membru al Biroului Politic (din 1948); secretar CC al PMR (1948-1954); membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); ministru al Nationalităţilor în guvernul Groza (1948-1952).

Gheorghe Apostol (Aaron Gerschwin): preşedinte al Confederaţiei Generale al Muncii (1944-1953); membru CC din 1945 şi al BP din 1948; prim secretar CC (1954-1955); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri până în 1968.

Ghizela Vass (n. 1912): membru supleant CC (1945-1948), membru titular al CC al PMR/PCR (1948-1984); şef-adjunct al Secţiei Externe a CC (1950-1953, când va fi destituită); apoi şefa de cadre a CC al PMR şi ulterior şefă de secţie a CC al PCR (1975-1984).

Nicolae (Miklos) Goldberger (1904-1970), membru în conducerea CDE.; instructor CC al PCdR pentru Ardealul de Nord în timpul războiului; responsabil al Comisiei Propagandă din Direcţia Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR (1948-1952); şeful Direcţiei Politice a Armatei (1948-1950); rector al Institutului de Ştiinţe Sociale de pe lângă CC al PMR (din 1956); director adjunct al Institului de Istorie al CC al PCR.

Valter Roman (Ernst Neulander) (1913-1983), tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă (ECP) al Armatei, transformat ulterior în Direcţia Superioară Politică a Armatei (1948-1950); ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1950-1952, când este destituit); directorul Editurii Politice (1954-?); membru al CC al PCR (din 1965).

Av. H. Leibovici-Şerban: acuzator public în Tribunalul Poporului (1945); membru în conducerea CDE; secretar general al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti (FUCE) până în 1951; din 1948 deputat în Marea Adunare Naţională.

Silviu Brucan (Saul Bruckner, după alte surse Brükker), redactor-şef adjunct al ziarului Scânteia după război, cel care conducea întreaga campanie propagandistică de comunizare, acelaşi care în mai 1945 ameninţa în ziar: “Da, nici o cruţare! Bandiţi manisto-salaziţi!”; ambasador la Washington (1956-1962); vicepreşedinte al Consiliului Radioteleviziunii Române (1962-1966); diverse alte funcţii în ministerele conduse de M. Constantinescu, I. Chişinevschi şi apoi L. Răutu.

Ing. Mihail Roller (necunoscut înainte de venirea sa în România din Uniunea Sovietică), vicepreşedinte al Academiei Române devenite în 1948 Academia RPR, autorul unei notorii istorii falsificate a românilor în 1947.

Leonte Tismăneanu (Enea (Leon) Tesmeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu) (1913-1981), din 1948 redactor şef al Editurii PMR (viitoarea Ed. Politică) şi profesor la Facultatea de Marxism-Leninism din Universitatea Bucureşti.

Teohari Georgescu (Burah Tescovici) (1908-1976): membru titular al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); subsecretar de stat (pentru administraţie) în Ministerul de Interne (1944-1945); ministru de Interne (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri între 1950 şi 1952; destituit în 1952 şi arestat pentru “deviere de dreapta” în 1953, nu a fost condamnat; director al Combinatului Poligrafic “13 Decembrie” (1953-1972).

General-locotenent Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg) (1915-1992), evreu basarabean originar din Chişinău, vorbitor de limbă rusă: avansat gen.-mr. în 1948 şi gen.-lt. la 11 februarie 1959; funcţionar în MAI din 1945; inspector general al Siguranţei (1947-1948); subdirector (locţiitor al directorului general) al DGSP/DGSS (1948-1953); adjunctul lui Drăghici şi secretar general al M.A.I. (1953-1961); trecut în rezervă în 1961 cu gradul de gen.-lt.

Col. Mişu Dulgheru (Dulberger) (n. 1909): membru al Direcţiei Organizatorice a CC (1949-1952); şeful Direcţiei V (Cercetări Penale) a DGSP şi şeful cabinetului ministrului de Interne Georgescu între 1948 şi 1952 (avansat la gradul de general în 1951), când va fi destituit împreună cu şeful său şi arestat; a emigrat la începutul anilor ’80 în Israel împreună cu familia sa.

Numele de mai sus sunt doar ilustrative, lista este cu mult mai lungă. Cei ce doresc să afle mai multe, pot consulta volumul Zydokomuna: Evreii si comunismul. Cazul Romaniei (1944-1965)

Dar am ajuns să trăim într-o lume în care în care istoria este falsificată și în care ne e frică să mai spunem adevărul. Și toate aceste lucruri se fac cu aportul direct al celor care conduc România.