Marius Oprea: Opt zile în lagărul de la Salcia și opt morți 

M-am întors din Balta Brăilei cu sentimente amestecate. De oboseală și fericire. Obosit, pentru că nu e ușor să lucrezi cu moartea, în înfățișările ei cele mai crude, cunoscînd suferința deținuților politici dintr-un lagăr și de fericire, pentru că am găsit primii morți de la Salcia, locul cel mai cunoscut din universul concentraționar al României comuniste: din cauza numărului imens al deținuților de aici și al cruzimii gardienilor.

E un început – în anii următori, vom continua cercetările pentru a găsi și așeza osemintele tuturor acestor martiri și mărturisitori prin osemintele lor ai cruzimilor comunismului într-un osuar. Amenajarea lui a început deja, prin osîrdia IPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, cel care ne-a ajutat și în deschiderea acestui nou șantier în căutarea poporului nostru pierdut, victimele comunismului, după încheierea săpăturilor arheologice de la Periprava, în care vreme de șapte ani am găsit 77 de deținuți, ale căror oseminte sînt zilnic pomenite într-un osuar de la Mînăstirea Dervent. Cu siguranță, la Salcia și în împrejurimi sînt mult mai mulți – de ordinul sutelor.

De la „Baltă” la „Insula Mare”, „perla agriculturii socialiste din România”

Cu mai bine de un secol în urmă, Insula Mare a Brăilei se numea “Baltă”: aici erau mici istmuri cu păşuni, deseori, inundabile toamna şi primăvara, dar cu locuri ferite şi multe ierburi uscate, pe care oile aveau ştiinţa şi răbdarea să le găsească sub zăpada rispită de vînt. Tocmai de aceea, cei care s-au statornicit în aceste locuri mărginite de stufărişuri şi bălţi şi apărate de apele adînci ale Dunării au fost oierii veniţi cu turme la iernat dinspre Ardeal. Izolarea şi sălbăticia au făcut aici un mic și sălbatic rai pentru cei ce, din diferite motive, voiau să scape de lume şi de autorităţile ei.

Era lumea „Chirei Chiralina” a lui Panait Istrati. Printr-un paradox, deseori întîlnit în istorie, tocmai vechii plauri primitori pentru toţi, în lipsa oricărei autorităţi, au devenit un simbol al autorităţii. Pămînturile sînt prin aceste părţi atît de mănoase, încît îndiguiri care să le ferească de inundaţii au putut aduce şi două recolte pe an, la anumite culturi.

Din acest motiv, începînd cu 1952, în colţul sudic al insulei, între Frecăţei şi Măraşu, două vechi foste cătune de oieri, a luat naştere un imens GAS – o gospodările agricolă de stat a Ministerului Afacerilor de Interne. În fostele stîne ale ciobanilor alungaţi şi în locul turmelor lor risipite, au fost aduşi deţinuţi care lucrau fie la îndiguiri, fie la “grădină”, adică la cultivarea legumelor destinate tocmai hranei celor ce îi ţineau închişi în cadrul GAS – MAI Salcia și a șefilor de la București. Cei mai mulţi au murit în februarie 1953, cînd după un ger grozav şi apoi un dezgheţ, sloiurile de pe Dunăre au luat-o la vale şi digurile neterminate ale insulei nu le puteau ţine calea.

Oamenii s-ar fi putut salva, dar au fost puşi să facă dig din trupurile lor, un dig viu, spre a apăra de apă şi gheaţă cîmpurile cu răsaduri de legume ale Ministerului Afacerilor Interne. Cei mai în vîrstă sau deja bolnavi dintre deţinuţi nu au putut supravieţui acestei încercări. Alţii au murit mai apoi, după alte asemenea nenorociri, îngroşînd pămîntul insulei cu oasele lor. Morții sînt pe tot locul – după cum au început, încet, să povestească localnicii – urmași ai civililor care lucrau la lagăr și chiar al gardienilor. Din 1951, practic, toată Insula a devenit un imens lagăr, iar oamenii erau doar de două feluri – deținuți și gardieni sau ”personal civil” al lagărului. Nimeni altcineva din afară nu putea călca aici.

Am venit prima oară în Balta Brăilei în 1991, la finele iernii. La Fecăței, l-am cunoscut pe primarul Socol, primul care mi-a vorbit despre ororile petrecute în insulă. Prin el, am cunoscut mai mulți lucrători civili și un fost gardian la ”lagăr”, care de fapt au fost mai multe – Salcia, Grădina, Stoenești și Băndoiu, plus deținuții ținuți, ca la Periprava, în cala unor șlepuri ancorate pe Dunăre. Un bătrîn, la tinerețe normator la Grădină, unde lucrau distroficii și cei foarte bolnavi, inapi să ridice la dig, mi-a povestit plîngînd adesea, în cursul unei întregi amiezi, cum erau bătuți crunt, pînă la leșin, nefericiții deținuți. Tot atunci am cunoscut un localnic din Agaua, care m-a dus la cimitirul din sat, arătîndu-mi un loc din spate, în care din 1958 pînă în 1962, epocă ”de glorie” a lagărului, au fost înmormîntați, pe patru șiruri, ”politicii” morți. Tot el e cel care a așezat, după Revoluție, o cruce pe locul în care l-a adus în căruță și a fost înmormîntat, sub paza gardienilor, de el și de cîțiva  deţinuţi ”de încredere” la lumina felinarelor, preotul Constantin Tomescu din Orăștie, pe care-l cunoscuse bine în lagăr. Pe un alt preot din Iaşi l-a dezgropat pe ascuns în 1973, cînd văduva şi fiica sa, pe care nu apucase să o vadă şi care ajunsese studentă la medicină, au venit în aceste locuri să-i caute mormîntul. L-au găsit, murise de istovire, lucrînd la dig și apo, grav bolnav, în grădina de legume a Ministerului Afacerilor Interne. Om cu frica lui Dumnezeu, căruţaşul şi-a notat fiecare dintre aceste încercări prin care a trecut, ca şi locurile şi numele unora din cei îngropaţi.

Alte gropi, cînd partea din spate a cimitirului din Agaua s-a umplut se săpau chiar și în diguri, acolo unde deținuții mureau , ori mai departe, în afara lor. Tocmai de aceea, mulţi dintre cei morţi au mai sfîrşit odată, înghiţiţi de ape. Oasele preotului au avut însă o altă soartă. Scoase de soţie şi de fiică, cu ajutorul căruţaşului care le arătase locul şi tot la lumina unui felinar, dintr-o poiană străjuită de o pădurice de plopi, unde se afla mormîntul său şi al altora, au fost spălate în apa Dunării, învelite în ziare şi aşezate cu grijă într-un rucsac, sub cîteva pălării de floarea soarelui. Apoi, sub cerul unei veri tîrzii, cele două au plecat către casă, pe singurul drum care străbate insula de la un capăt la altul, străjuit pe atunci de linii de sîrmă ghimpată, de blocurile vopsite în alb-galben ale “cadrelor” şi de lagărele mai noi ale deţinuţilor de drept comun, din timpul “făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.

Locurile din afara digurilor în care au fost înmormîntați deținuți sînt și ele ușor de găsit: cînd zona s-a împădurit cu plopi în anii ’70, pentru a stabiliza pămîntul, șeful ocolului silvic, și el originar din Baltă, n-a plantat puieți pe locurile unde știa că se află morminte ale deținuțior. Astfel că pe malul brațului Măcin am găsit două astfel de poieni circulare, dintre care în una a și fost așezată o troiță, știindu-se că acolo au fost îngropați de-a valma sute de deținuți, în primii doi ani și cei mai sălbatici de istorie a lagărului, dintre 1952 și 1953.

Viața și moartea în lagărul de la Salcia

Cei vii şi cei morţi erau în coloniile de muncă din Balta Brăilei în egală măsură subiect de batjocură. La colonia penitenciară Salcia, într-o zi din iarna anului 1952 “au fost mai mulţi morţi. Pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane în gură, pe care le scria numele”. Un deţinut a fost adus de la lucru mort, “cu un astfel de carton în gură, iar gura încleştată i-a fost deschisă cu un topor. Morţii se înhumau după 7-8 zile, din lipsă de scîndură”. Represiunea a produs uneori scene de dimensiuni mitologice. După ce un brigadier l-a bătut pînă la moarte pe un deţinut, acesta “a fost pus pe o targă în care bătuse piroane de fier. Cînd l-a adus la infirmerie, mort, corpul lui era în întregime perforat”. Am citat dintr-un ”Documentar” alcătuit în aprilie 1968 la CC al PCR, cu privire la ororile săvîrșite aici, parte a ”abuzurilor săvîrșite în vremea lui Dej”, a cărui amintire Ceaușescu dorea să o înlăture, pentru a-și instaura propriul cult. Din aceleași documente (”strict secrete de importanță deosebită”, cum erau atunci și cum sînt și azi planurile fostelor lagăre și ale cimitirelor lor, documente care ne-ar ajuta foarte mult în cercetări, dar ne sînt inaccesibile, ca dealtfel orice ajutor din partea statului în investigațiile noastre) reiese și tratamentul la care, practic, pe toată durata funcționării lagărului de la Salcia, mai bine de un deceniu, au fost supuși deținuții trimiși la  muncă silnică, la ridicat diguri sau în agricultură în Insula Mare a Brăilei.

Documentul secret are concluzii greu de imaginat că pot fi așezate pe hîrtie de un activist de partid: „fară nici o justificare, mulţi deţinuţi au fost bătuţi cu ranga de fier, cazmaua, lopata, cravaşa, unii dintre ei murind în urma traumatismelor, iar alţii rămînînd schilozi pentru toată viaţa; asasinarea prin împuşcare; interzicerea tratamentului medical deţinuţilor bolnavi şi scoaterea lor la munca, în mod forţat, contrar prescriptiilor medicale, fapt ce a dus la moartea unora; introducerea deţinuţilor în carcere descoperite iarna, dezbracati, sau chiar în pielea goalil; obligarea deţinuţilor de a intra iarna în apă pînă la brîu ca să taie stuf şi papură; alergarea deţinuţilor călare şi calcarea lor în copitele cailor; scoaterea deţinuţilor la lucru dezbrăcaţi, în timp de iarnă, pe digul în construcţie şi pedepsirea unora de a sta pînă la prînz în apa îngheţată; legarea unor deţinuţi de mîini şi ţinerea lor dezbrăcaţi în pielea goală, vara, ziua şi noaptea, pentru a fi muşcaţi de ţînţari; profanarea cadavrelor deţinuţilor; îngroparea unor deţinuţi de vii în pămînt”.

În mod concret, unul dintre matorii audiați, locotenent Cîrliga Ion din colonia Salcia, declara că „locotenent Manciulea Petre a ales în faţa mea circa 30-40 deţinuţi şi a început să-l bată cu pumnii şi cu picioarele, arătîndu-mi că aşa trebuie sa fac şi eu, pentru a face treabă cu ei. A bătut aşa de rău pe unul, lovindu-I in inimă cu pumnul, de a început să se zbată la pămînt, făcînd spume la gură şi tremurînd”. Iar un deţinut, Andrei Rădulescu, declara în faţa anchetatorului, trimis la lagăr să cerceteze ororile gardienilor că ”prin luna ianuarie 1953, am fost Mut cu parul de dl. locotenent, pentru faptul că nu puteam munci şi nu puteam merge în pas alergător, cu targa. Cumnatul meu, Lunca Dionisie, într-o seară din luna ianuarie 1953, a fost bătut de locotenentul Popa cu parul şi apoi a ordonat brigadierului Popovicl (deţinut) să-I bată pînă îl va omorî. După ce l-a bătut. I-a bagat în carceră în pielea goală, iar a doua zi dimineata l-a scos mort din carceră”. Un inginer agronom, Gavrilescu Virgil, martor ocular, declara în faţa tribunalului, în şedinţa din 24 ianuarie 1955, în urma căruia un grup de gardieni dintre cei mai cruzi au fost condamnați la închisoare: „Prin faptul că eu eram inginerul coloniei, circulam mai liber şi mi-am putut da seama că satele din jurul coloniei Salcia erau profund indignate de cele ce se petreceau acolo. Faptele săvîrşite nu puteau fi ascunse şi erau văzute de populaţia locală. Populaţia locală îşi manifestau simpatia pentru deţinuţii maltratati şi ura faţă de cadrele militare care conduceau colonia. Femeile din sat (Frecăței – n.n.) veneau noaptea în cimitirul unde erau îngropaţi deţinuţii omorîți şi aprindeau lumînări la căpătîiul lor. Prin aceasta, manifestau compatimirea pentru la care aceştia au fost. Chiar astăzi, după trecerea a doi ani de la acele s-au mai menţinut înca aceste manifestări ale populatiei locale”.

Memoria s-a păstrat pînă în zilele noastre, cînd pe ”cimitirul vechi” de la Frecăței, aflat în afara digului construit de deținuți, a fost așezată o troiță în memoria celor morți și îngropați acolo, între 1952-1953.

La un an după moartea lui Stalin, cînd a început anchetarea atrocităților de la Salcia, din care am citat mai sus, ca și în anii ce au urmat după 1955, cînd ”spiritul Genevei” și primirea României Populare în Organizația Națiunilor Unite, au înmuiat duritatea represiunilor Securității și au oferit deținuților dreptul la pachete, cărți poștale și în cazuri excepționale chiar la vizite. Această „fericire” n-a durat decît trei ani. Curînd, gardienii condamnați au fost amnistiați din ordinul mininstrului Alexandru Drăghici, au fost trimiși în sanatorii de odihnă pentru recuperare și apoi reintegrați în sistemul penitenciar. Ceva s-a schimbat totuși, pentru todeauna: modul în care erau tratați cei morți. Aceștia au fost înmormîntați în spatele cimitirelor sătești, pe șiruri, într-o ordine pe care o păstraseră și în marșurile istovitoare ca oameni vii. Așa cum i-am găsit și pe deținuții morți la Periprava. Decesele lor au fost înregistrate la primăriile din Dăieni și Ostrov și uneori au fost chiar comunicate familiilor (cum s-a întîmplat cu moartea, în mai 1961, a părintelui Tomescu, la numai 52 de ani).

De la mormîntul acestuia începînd, am trasat marți, 21 august, o secțiune lată de 4,40 metri și lungă de puțin peste 6 metri. Întîmplător sau nu, dimensiunile garsonierei din București, în care scriu acum aceste rînduri. În aceeași zi, peste mai puțin de o oră, au apărut primele urme ale gropilor, săpate pentru îngroparea deținuților: lucrurile au mers atît de repede, pentru că ne-am bucurat de sprijinul, zi de zi, al primarului Ionel Bălan din Frecăței, care ne-a pus la dispoziție un buldoescavator, manevrat de Costel Vrânceanu. Îl pomenesc pe acesta din urmă nu numai pentru meticulozitatea cu care a săpat, ci pentru că de decenii, ca datorie și ”canon de familie”, îngrijește mormîntul preotului Tomescu. Socrul său a lucrat la lagăr și i-a indicat exact, înainte de a muri, unde se află îngropat acesta…

La Salcia, am organizat cercetările arheologice, ca întodeauna din 2020 încoace, de cînd ”guvernul meu” al lui Iohannis m-a scos de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, cu ajutorul Fundației ”Doina Cornea”, condusă de fiul acesteia și prietenul meu Leontin Iuhas. ”Colectivul de cercetare” a fost alcăturit din Ramona Mocanu, manager al Muzeului Județean Vaslui, Paul Scrobotă, arheolog la Muzeul din Aiud și Horațiu Groza, de la Muzeul din Turda. ”Pe urmele noastre”, ca de ani buni încoace, s-a aflat echipa TVR care realizează serialul ”Arheologia crimei”, urmărind cercetările noastre în căutarea martirilor comunismului: Cristina Rădulescu,  Sorin Ioniță și nelipsitul Alexandru Munteanu – ultimul, fiu de deținut politic, care a pătimit vreme de doi ani chiar la Salcia și nu s-a sfiit să dea alături de noi la lopată, atunci cînd munca utilajului a devenit periculoasă pentru osemintele deținuților,  care au ieșit la iveală la peste un metru și jumătate adîncime: opt la număr. Îngropați în coșciuge firave, din scînduri de plop, unul din ele fără capac și învelit doar cu o rogojină. Două din acestea au fost pur și simplu aruncate în aceeași groapă, un deținut fiind așezat cu capul la picioarele celuilalt și avînd sub craniu așezată o pereche de galoși, tociți și găuriți de atîtea marșuri la muncă, pe dig…

După găsirea osemintelor, sîmbătă, 24 august, IPS Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos a venit și a săvîrșit o slujbă impresionantă, la căpătîiul morțior, coborînd în groapa săpată pentru descoperirea lor. A arătat că aceste cercetări ale noastre au primit și binecuvînatrea Preafericitului Patriarh Daniel – pe la Salcia trecînd, cum spune aceasta, în drumul canonizării lor, nu mai puțin de trei sfinți români: părinții Sofian Boghiu, Ilie Lăcătușu și Constantin Sîrbu. Dealtfel, cu IPS Casian am ținut legătura zilnic, pe parcursul cercetărilor și fiecare dintre micile neajunsuri de parcurs au fost imediat rezolvate – din acest punct de vedere, a fost cel mai ușor șantier al nostru din 2006 încoace, de cînd săpăm după morții comunismului. Arhiepiscopia Dunării de Josne-a ajutat, prin protopopul Ștefan de la Brăila și consilerii Alexandru Bulgaru și Horațiu Moldovan de la Arhiepiscopie atît cu cazarea, asigurată prin bunăvoința admininstrației proprietarilor arabi ai Insulei Mari a Brăilei, cărora le rămînem îndatorați, cît și prin asigurarea hranei pentru echipa noastră. Nu pot să uit pe cei care au donat pentru realizarea acestor investigații la Fundația ”Doina Cornea”, oameni obișnuiți, dar și mai puțin obișnuiți, cum e părintele Valerian, starețul Mînăstirii Sfîntul Filimon din județul Vîlcea, fostul actor Dragoș Pîslaru, sau părintele Arsenie, duhovnicul Mînăstirii Cornu. Tututor recunoștință – nu atît a mea, cît a celor opt morți, care sunt acum așezați în cele două altare ale bisericilor din Frecăței și Agaua, cîte patru fiecare, pentru închinarea localnicilor, care le datorează de fapt existența lor – căci deținuții sînt cei care au făcut insula, prin munca lor la diguri și au murit pentru ea. Acum, au în fine, o cruce la căpătîi.

Ne așteaptă cinci, pînă la șapte ani, pentru găsirea celorlalte sute de morți ai insulei. Atîta vreme cît statul nu ajută cu nimic aceste săpături, vă rugăm pe dumneavoastră, cititorii acestor rînduri, donați cît de puțin pentru căutarea ”poporului pierdut”, la Fundația ”Doina Cornea”, în contul RO83BTRLRONCRT0582391401, deschis la Banca Transilvania Cluj-Napoca, pentru departamentul ei – Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România.

Nu eu vă mulțumesc, ci fiecare mort căruia i se așază o lumînare la căpătîi.