Eugen Șerbănescu: Simion rupe pisica!

Actul politic al lui George Simion de a semna – în procesul de aderare la grupul reformist-conservator ECR de la UE – o declarație oficială privind sprijinul AUR pentru cauza ucraineană în apărare față de agresiunea rusească are mai multe semnificații și consecințe, producând o diferență notabilă.

Fondat în 2009, Partidul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni este dedicat, potrivit site-ului de prezentare, libertății individuale, suveranității naționale, democrației parlamentare, proprietății private, guvernării limitate, pieții libere, valorilor familiale, delegării puterii la structuri regionale sau locale. „Sper ca alături de celelalte guverne conservatoare din ECR să asigurăm prosperitate naţiunilor europene şi să oprim ideea unui suprastat federal european”, a declarat dl Simion.

Cu cei șase europarlamentari AUR, reformist-conservatorii numără în prezent 83 de membri, fiind al treilea grup ca mărime din Parlamentul European. Între ei, se află Dimitrie Șerban Sturdza, care vine dintr-o familie istorică, călcată în picioare de ocupația rusească post-belică. Vedem o rezonanță perfectă între gestul lui Simion și acest nou membru AUR de frunte. Ar fi de dorit ca, în continuare, Simion să se orienteze către oameni noi, nu către scursuri provenite de la alte partide sau dinainte de decembrie ’89.

Prima consecință este că partidul lui George Simion nu mai poate fi numit – nici măcar prin abuz, cum se întâmpla până acum – partid extremist. Nu mai poate fi pus la colț sub pretextul că, prin așa-zisele legături mascate cu Rusia, chipurile ar pune în pericol politica de securitate și stabilitate a Europei. Din momentul de față, la intern, AUR va putea, eventual, să intre și în discuții pentru o coaliție la guvernare, în măsura în care (măcar) unele puncte din programul partidului legate, în primul rând, de repunerea pe tapet a intereselor României, pot să prindă viață. Ar fi oricum un pas înainte față de ce a existat până acum, sub mandatele dlui Iohannis.

În al 2-lea rând, gestul lui Simion de departajare de eticheta rusească o izolează și mai mult în clipa de față pe Diana Șoșoacă, femeia-tambur devenind acum clar, cu arme și bagaje, oaia neagră a Europei. A împinge Șoșoaca în extrema dreaptă reprezintă un câștig clar al partidului AUR. Ea nu este nimic mai mult decât o sfârlează cu fofează căreia cineva i-a dat drumul prin curte spre a smulge procente de la AUR. Este produsul prostiei și ignoranței clasice la orice electorat din lume (inclusiv din Diaspora), care se învârte în jur de 5-6 la sută.

În al 3-lea rând, faptul că Simion devine coleg de grup politic cu Giorgia Meloni, președinta Consiliului de Miniștri al Italiei (al lII-lea PIB din UE), îl plasează într-o companie foarte respectabilă. În articolul Lecția Meloni din 23 oct. 2022, atrăgeam atenția suveraniștilor români să se uite cu luare-aminte la modul cum au evoluat suveraniștii italieni. Ne amintim că la început și dna Meloni a fost etichetată în toate felurile – extremistă, fascistă, nepoata lui Mussolini etc., chiar numita von der Leyen chemând (prin depășire crasă de atribuții) electoratul italian să nu o voteze. La câteva zile după ce a fost aleasă în fruntea executivului de la Roma, dna Meloni a despărțit apele, declarând cât se poate de ritos că „o Italie condusă de noi (Fratelli d’Italia – n.n.) nu va fi niciodată veriga slabă a Occidentului” și că va continua susținerea Ucrainei și a sancțiunilor occidentale impuse Rusiei. Ea îi punea astfel la punct pe Berlusconi și Salvini – vechi prieteni ai lui Putin – cărora le punea piciorul în prag: ori acceptă linia ei, ori nu pot face parte din guvern. Iată că de curând, electoratul italian i-a reînnoit votul de încredere. Nimeni la Bruxelles n-o mai numește acum „extremistă”… iar Ursula se gudură pe lângă ea ca un pudel, rasă recunoscută pentru versatilitatea sa.

Sigur, condițiile de evoluție ale României și Italiei din ultimii 80 de ani sunt diferite, dacă n-am pleca decât de la realitatea că ei au avut norocul să fie eliberați de americani, pe când noi am avut ghinionul să fim ocupați de ruși. (Necunoscând nicio secundă talpa rusească, mai sunt italieni cărora acum le dă mâna ca – la Bologna, de exemplu, recunoscut ca oraș „roșu” – să aibă un bulevard numit… Vladimir Ilici Lenin! Divertente, giusto?)

Declarația semnată de Simion este de natură să statueze și în România ceea ce personalitatea de excepție a Giorgiei Meloni a impus în Italia: coabitarea nu numai de principiu, dar chiar și necesară, dintre pachetul clasic suveranist – de revigorare a intereselor autohtone și de critică a exceselor woke-neo-marxiste bruxelleze – și pachetul NATO și EU de condamnare/stopare a agresiunii Rusiei în Ucraina. Cele două aspecte nu se exclud defel, ci sunt complementare, într-o perfectă coerență ideologică. Pe bună dreptate, întrucât dacă te numești suveranist, dacă dorești să rămâi coerent cu filosofia suveranistă, înseamnă că te opui oricăror schimbări prin forță ale frontierelor, așa cum sunt ele statuate de dreptul internațional, în special ale celor din vecinătatea ta, care te-ar putea afecta în mod direct. Nemaivorbind de propriile tale frontiere.

Ucrainenii, luați așa, pe persoană fizică, sunt cam impertinenți și infatuați. Se cred ușor superiori – ceea ce nu e cazul. Dar aici nu e vorba în primul rând de ei, ci de noi. Pentru a nu ne trezi din nou vecini cu rușii, este important că Putin nu a luat Kievul. Și – la fel de important – este să nu ia Gurile Dunării. În speță, accentul nu este atât de a ajuta Ucraina sau pe Zelenski, ci de a stopa Rusia de a redeveni URSS, așa cum s-a întâmplat la mijlocul secolului trecut, în urma confruntării dintre cei doi mari criminali ai umanității din toate timpurile. De a stopa Rusia la a mai visa să reînvie „cordonul sanitar” în care și România era turnată în betonul post-belic. Fața de ratarea obiectivului inițial – de a lua Kievul – se poate spune că Rusia a pierdut războiul. După cum a împinge Armata Roșie înapoi în granițele ei naturale nu înseamnă a învinge Rusia – și cu atât mai puțin dezmembrarea (!!!) statalității sale, așa cum apocaliptic își amenință Putin propriii cetățeni ca să-i însclavizeze și mai mult. Ci pur și simplu de a o așeza la locul ei. În granițele ei naturale.

Se personalizează prea mult pe Zelenski-agresatul în loc să se personalizeze pe Putin-agresorul. Zelenski este conducătorul pe care istoria l-a găsit la Kiev. Ca președintele al Ucrainei, prins în roțile acestei istorii, acționează pentru ca țara sa să nu fie ciuntită de teritoriile pe care le are (le avea) în mod suveran în Est. Cred că asta ar face orice președinte al României, dacă județele Harghita și Covasna, care sunt în majoritate locuite de maghiari, ar fi revendicate de la Budapesta și eventual chiar s-ar încerca prelevarea lor armată. Tot așa, nici ucrainenilor nu le convine ca regiunile lor din vecinătatea cu Rusia, care e posibil să fie locuite în majoritate de ruși, să fie anexate de țara vecină. Este, în primul rând o chestiune de principiu, de la care România nu are voie să se abată, după intrarea în NATO. Adică, niciodată. Dacă vrea să aibă toate creditele intacte privind propria ei suveranitate.

Or, iată că, urmând lecția Meloni, Simion rupe pisica și elimină confuzia între a fi pro-rus și a fi anti-Ursula. În consonanță, se cuvin două adnotări: 1. A fi puțin pro-rus în războiul din Ucraina înseamnă a fi puțin anti-român. 2. A fi anti-Ursula nu înseamnă a fi anti-Europa. Sunt cele două chestiuni esențiale. Pe care vrem să credem că AUR și Simion le asumă în deplină responsabilitate și nu doar le declară. Într-un fel, gestul lui era necesar de mult. Cam de pe vremea când s-a produs reconcilierea cu partea israeliană pe subiectele Holocaust, legionarism etc. – ceea ce l-a debarasat de eticheta de anti-semitism. Am spus întotdeauna că AUR, dacă vrea să fie frecventabil, trebuie să rezolve cele două etichete. Iată că acum, prin admiterea în grupul conservator-reformist, scapă și de eticheta de pro-rusism. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Dar noua apartenență a AUR nu este sfârșitul, ci începutul drumului. Acest partid trebuie să înțeleagă că invocarea azimutului patriotic în politică nu ține loc de metodică și profesionalism – care între altele, includ modularea mesajelor, comunicarea mai coerentă, fără ambiguități, împrospătarea resursei umane, despărțirea de reminiscențele vadimiste, un standard nou, atât în manierele comportamentale cât și pe fond. Dacă Simion își va relaxa în continuare mesajul și va încerca să-i atragă pe nehotărâți, pe aceia care – fiind dezgustați de partidele mainstream care conduc România de 34 de ani – vor altceva, acum poate să le ofere această alternativă cu mult mai multă credibilitate. Mulți români care erau sceptici din cauza etichetei pro-ruse s-ar putea acum să arunce o privire nouă către AUR.

Gestul îi lasă în ofsaid pe filorușii români. Care au reacționat, frustrați, scandalizați. E amuzant cum se oftică unii observatori: câtă vreme i se agăța eticheta de pro-rus, Simion era băiat bun, acu’, că a pus piciorul în prag și s-a departajat programatic de agresiunea rusă, a redevenit șef de galerie… și nici măcar atât!

Acestora le-aș reaminti următorul adevăr: dacă ne aflăm în nenorocirea post-comunistă din momentul de față, din care nu ne-am revenit și nu ne vom reveni până la dispariția biologică a generațiilor născute sub comunism și a odraslelor lor, asta este cauzată de Rusia, de ocupația de după cel de-al doilea război mondial, de schimbarea samavolnică a formei de guvernământ, de fraudarea alegerilor din noiembrie 1946, de impunerea regimului dogmatic-represiv securist (care n-avea nimic de-a face cu poporul român), regim de ale cărui sechele nu putem scăpa nici astăzi.

Nu facem acuma psihanaliza filo-rusismului. Poate fi, de exemplu, nostalgie după privilegiile fostului regim, care n-ar fi existat niciodată în România dacă n-ar fi venit rușii. Sau accidente sau incidente biografice. Filiații. Rudenii. Sau transferul greșit al admirație de la arta și cultura rusă la drive-ul tradițional al Moscovei de subjugare a vecinilor, ceea ce e cu totul altă mâncare de pește decât Lacul lebedelor. (Piesa pentru pianina mecanică a Armatei Roșii continuă să fie neterminată.) Sau ortodoxia transferată în pan-pravoslavnicie. Sau un antiamericanism sublimat, din cauza ambasadorilor zăbăuci, veniți cu pluta, sau a altor instituții (FBI, CIA, Departamentul de Stat) care nu înțeleg (nu le pasă) de specificitățile și sensibilitățile culturii autohtone. Sau filo-rusism de natură inconștientă. Sau spălat pe creier. Sau chiar reminiscențe ale sindromului Stockholm (deținutul își iubește temnicerul) de pe vremea captivității ceaușist-neo-staliniste, care – din nou – dacă n-ar fi venit rușii, n-ar fi existat. Pot fi multe și combinate.

Spre știința tuturor acestora, la final, dăm doar exemplul consecințelor peste timp ale naționalizării din 1948, măsură dezastruoasă impusă din start de ocupația sovietică. Nu numai pentru lipsa ei funciară de eficiență economică demonstrată în practică (de care nu ne ocupăm acum), care a stat la originea falimentului comunist târziu. Ci din cauza altei consecințe, mult mai grave: a produs o situație istorică ireversibilă, imposibil „de reparat”: „deznaționalizarea”, revenirea la proprietatea privată dovedindu-se cu supra de măsură principala componentă a haosului post-decembrist în care ne zbatem astăzi. Pe lângă că s-a privatizat de-a valma (și ce trebuia, și ce nu trebuia, fără o gândire, fără un plan de țară), acțiunea însăși de reprivatizare conține o injustețe flagrantă, insurmontabilă în post-comunism: cum împarți la câțiva avuția strânsă în 42 de ani din munca a tuturor? Cât de „echitabilă”, cât de lipsită de cutremure și ostilizări sociale poate fi această operație?

Ieșirea din dictatura de stânga (comunistă) reprezintă o provocare din capul locului sortită eșecului – în primul rând în ordine morală, și apoi în ordine practică. Deoarece, în afară de reluarea libertății de exprimare (care se poate face aproape peste noapte) și a altor libertăți fundamentale ale omului rapid accesibile, trebuie demontată și redată pieței libere economia centralizată/subvenționată/monopolistă de stat și trebuie repusă în drepturi și dimensiunea proprietății private – chestiuni imposibil de realizat în mod just, pentru că nu se mai poate defini noțiunea de „just”, din moment ce munca tuturor este preluată de câțiva.

Spre diferență, vedem cum s-a făcut revenirea în Spania de la dictatura de dreapta a lui Franco la monarhia constituțională, încredințată regelui Juan Carlos. Nu s-a vărsat o picătură de sânge (Franco nefiind dement ca Ceaușescu, și Juan Carlos neavând studii la Moscova ca Iliescu). Simplist spus, s-a dat drumul de pe o zi pe alta la înjurat guvernul și apoi s-au restaurat încet-încet celelalte drepturi ale omului, pentru că, în rest, nu avea ce să se restaureze, economia de piață și proprietatea privată fiind la locul lor, nefiind demolate ca în Estul comunist, naționalizat la venirea rușilor.

În anul 1927, pe porțile uzinelor Malaxa ieșea prima locomotivă cu abur; în următorii cinci ani, în vreme de criză economică mondială, se produceau în jur de 100 de locomotive; iar în anul 1936, uzinele Malaxa scoteau prima locomotivă diesel românească. La venirea comuniștilor aduși de ocupația rusească, Nicolae Malaxa, născut la Huși, fuge ascuns în chesoanele de cherestea din burta unui vapor și moare, mai târziu, în Statele Unite. Complexul lui de fabrici și uzine este ținut în vigoare de regimul comunist, deși Republica avea, în 1990, datorii de 40 de milioane de dolari. Reprivatizarea post-decembristă aduce aproape totul în țărână. Republica e vândută în anul 2003, sub Iliescu-Năstase, unor ruși (!!!) care o revând la fier vechi, iar Faur avea – în 2021 – 100 de angajați (de la mii și zeci de mii).

Între timp, nepoții lui Malaxa au fost despăgubiți cu circa 300 de milioane de dolari, plătiți desigur din buzunarul românilor – care n-aveau nicio vină că au venit rușii în ‘44-’45 și, în loc să se întoarcă la ei acasă după terminarea războiului, au impus comunismul și ne-au nenorocit pe o sută de ani. Dacă Malaxa și urmașii lui ar fi fost în continuare proprietarii acestui mamut industrial, crede cineva că s-ar fi mișcat un șurub sau un nit din acoperișul sau mașinăriile acestor fabrici? Nemaivorbind de echiparea cu tehnologia cea mai avansată. Ar fi fost cel mai mare consorțiu de gen din Europa și am fi exportat în clipa de față trenuri de mare viteză la Paris. Nu mai vorbim de tancuri și toate celelalte. Spasiva, Sașa! Filo-ruși din toate grotele, uniți-vă!