10 Mai: rescrierea destinului național – de la sosirea lui Carol I la independența României și încoronarea ca rege

de Ciprian Demeter

Data de 10 Mai marchează trei momente importante din istoriografia României: începutul domniei lui Carol I, încoronarea primului rege al ţării și Independenţa de stat a României.

Prima semnificaţie a zilei de 10 Mai este legată de momentul sosirii lui Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, cunoscut sub numele de Carol I, în anul 1866 în România. Născut într-o familie cu tradiţie dinastică pe data de 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, cifra 10 a marcat destinul viitorului rege. Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a fost cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton şi al principesei Josephine de Baden, înrudiți cu Casa regală a Prusiei, dar şi cu familii regale europene.

În zorii unei epoci tulburi, când România își căuta călăuză, un eveniment de o importanță covârșitoare părea să izbucnească într-un vârtej de secrete și intrigă. Era momentul când Carol I, cunoscut anterior sub pseudonimul de Karl Hettingen, avea să pășească pe pământurile românești și să devină unul dintre cei mai emblematici conducători ai națiunii.

Dar cum a ajuns acest episod să se desfășoare în culisele internaționale și sub un văl al anonimatului? Încercăm să dezvăluim câteva dintre tainele care au însoțit sosirea lui Carol I în Principatele Române.

Într-o mișcare ce părea desprinsă dintr-un roman de spionaj, Carol I și-a pregătit intrarea pe scena politică a României cu o prudență rar întâlnită. Plecând din Elveția, mai precis din Zurich, acesta căuta să obțină pașaportul elvețian sub identitatea fictivă a lui Karl Hettingen. Scopul? Un simplu voiaj de afaceri către Odessa, în acea perioadă, cetățenia elvețiană oferea un acoperiș solid pentru călătorii spre Principate.

Așadar, sub această mască de anonimat și sub numele său de acoperire, Carol I a pășit pe pământ românesc, unde urma să fie învestit ca domnitor, sub titulatura de ”Carol I al României”. Cu solemnitatea unei promisiuni veșnice, în timpul ceremoniei de încoronare, Carol I a depus un jurământ solemn: ”Jur să păzesc legile României, să păstrez drepturile poporului său și integritatea teritoriului său.”

Primirea sa în țară nu a fost tocmai călduroasă, iar suspiciunile au pândit fiecare pas al noului domnitor. Era străin, mai mult german decât român, iar acest amestec de naționalități ridica semne de întrebare printre locuitorii țării, dar destinul avea să joace în favoarea lui Carol I și a României.

Momentul de cotitură avea să fie Războiul de Independență. În ciuda rezervelor inițiale, implicarea personală a lui Carol I în lupta pentru independența națională avea să-l consacre drept un adevărat erou al României, rolul său crucial în înfrângerea turcilor fiind punctul de cotitură în percepția românilor asupra noului lor rege.

Astfel a început o domnie de neuitat. Timp de 48 de ani, Carol I a condus România, modelând-o și transformând-o într-o țară modernă, atât din punct de vedere economic, social, politic, administrativ, cât și cultural, iar titlul de ”Carol I al României” avea să fie purtător de mândrie și onoare pentru întreaga națiune.

În tumultul unei perioade politice încărcate de conflicte și scandaluri, destinul României era în continuare învăluit în umbre de incertitudine. În 1871, îngemănate între lupte parlamentare acerbe și afaceri controversate precum cele din dosarul Strussberg, sentimentele pro-franceze ale românilor începeau să contureze un tablou al nemulțumirii și al schimbării.

Pe fundalul acestor turbulențe, Carol I, regele aflat la timona țării, se găsea în fața unei decizii cruciale: să-și anunțe intenția de a abdica. Martor al manifestărilor care au jignit delegația prusacă, într-o mișcare surprinzătoare, Carol I i-a cerut demisia primului-ministru Ion Ghica, pentru ca a doua zi să fie convocați membrii fostei locotențe domnești din 1866, printre care se număra și Lascăr Catargiu, un important om politic conservator, pentru a le comunica hotărârea sa de a abdica.

Însă în acel moment crucial, glasul singurului om care i-a spus ”Nu” a răsunat clar. Lascăr Catargiu, împreună cu Nicolae Golescu, au reușit să-l convingă pe principele german să renunțe la această decizie, însă influențele care au cântărit cel mai greu în balanța destinului regelui au fost cele ale tatălui său, care l-a îndemnat să-și ducă misiunea până la capăt.

Potrivit relatării din lucrarea ”Revoluționarii Golești” a lui Anastasie Iordache, cei doi foști locotenenți au insistat ca renunțarea la abdicare să fie amânată, având în vedere dificultățile politice externe cu care se confrunta România la acea vreme. Situația țării, abia ieșită din stadiul incipient și fără independența deplină necesară pentru a se integra în mod corespunzător în Europa, a fost principalul argument al lui Lascăr Catargiu în susținerea acestei poziții.

Astfel, printr-o întorsătură surprinzătoare a evenimentelor, Carol I și-a continuat domnia, navigând printre furtuni politice și stabilindu-se ca un reper al stabilității într-o Românie aflată în plină transformare.

Într-un moment crucial al istoriei României, destinele națiunii păreau să atârne de un fir subțire, iar viitorul să fie suspendat între decizii politice și presiunea intereselor internaționale. În anii în care Carol I a fost la timona țării, o serie de evenimente au pus la încercare rezistența și voința monarhului.

Pentru a renunța la abdicare, Carol I a impus două condiții esențiale, condiții care aveau să devină pietre de temelie pentru stabilitatea și evoluția viitoare a României. În primul rând, era necesară formarea unui guvern care să fie capabil să voteze bugetul țării, asigurând astfel o administrație funcțională și eficientă. În al doilea rând, era crucială rezolvarea situației delicate legate de concesionarea căilor ferate, un subiect sensibil care ar fi putut afecta economia și suveranitatea națională.

Într-o mișcare strategică, Lascăr Catargiu, consultându-se cu deputații, a reușit să formeze un guvern conservator, care să ofere stabilitatea politică atât de așteptată. Această decizie a fost o piatră de hotar în istoria României, căci, conform istoricilor, renunțarea lui Carol I la tron ar fi pus în pericol toate eforturile diplomatice anterioare și ar fi amenințat chiar integritatea națională.

Într-un context internațional fragil, în care Principatele Române erau expuse presiunilor și ostilității Marilor Puteri, prezența unui domnitor cu renume internațional a fost esențială pentru menținerea unității și independenței națiunii. Fără un lider cu influență și prestigiu pe plan internațional, unirea recentă a Principatelor ar fi fost pusă în pericol, iar istoria României ar fi putut lua o altă întorsătură.

Astfel, rămânerea lui Carol I pe tron s-a dovedit a fi providențială pentru viitorul României. Sub conducerea sa, țara a obținut independența statală urmată de o perioadă de prosperitate și modernizare, intrând perioada care avea să fie cunoscută ca o adevărată Belle Époque.

Dedicându-și viața și toate resursele pentru țară, Carol I, spunea: „Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene…”

La 1 iulie 1866 a fost  promulgată o nouă Constituţie, care instituia principiile monarhiei constituţionale.

La 1 iulie 1866 a fost promulgată, de către Carol I, prima constituție a României, adoptată după modelul actului fundamental al Belgiei din 1831, aceasta fiind cea mai longevivă Constituție din istoria ţării noastre fiind în vigoare timp de 67 de ani.

Printre cele mai importante prevederi ale acestui act, putem menţiona:

se menţiona pentru prima dată principiul separării puterilor în stat, guvernarea fiind reprezentativă și responsabilă, iar forma de guvernământ era monarhia, titlu care se transmitea ereditar, pe linie bărbătească, moștenitorii tronului urmând să fie crescuți în religia ortodoxă. De asemenea, puterea executivă era împărţită între Guvern, condus de un prim-ministru şi monarh;

era un act normativ de factură liberală care proclama suveranitatea națională;

introducea un nou sistem electoral, precum şi votul cenzitar;

Parlamentul reprezenta puterea legislativă, fiind format din Senat și Camera (Adunarea) Deputaților structura care fusese introdusă pentru prima oară în ”Statutul lui Cuza”.

În mijlocul marilor schimbări și aspirații ale poporului român, Constituția de la 1866 a reprezentat un element de o deosebită importanță în drumul către modernitate și democrație, o piatră de temelie în consolidarea statului român modern, evidențiind voința poporului pentru unire și emancipare.

Articolul 1 din Constituție, care stipula că ”Principatele Unite Române constituiau un stat indivizibil sub denumirea de România”, a fost mai mult decât o simplă formulare legală. Acesta a reprezentat un act solemn prin care voința românilor de a se uni într-un singur stat și de a consolida această unire a fost consfințită în mod oficial. În acest fel, România devenea o entitate indivizibilă, cu un nume care exprima dorința de unitate și deveniră națională.

Inspirată din modelul constituțional al Belgiei, considerat la acea vreme unul dintre cele mai democratice din lume, Constituția din 1866 a cuprins elementele fundamentale ale unei legi supreme. Ea a definit teritoriul statului, drepturile cetățenilor, puterile statului, prerogativele regelui și statutul miniștrilor, precum și puterea judecătorească, finanțele și puterea armată. Toate acestea au fost însoțite de prevederi detaliate, tranzitorii și suplimentare, care au servit la structurarea și consolidarea instituțiilor statului.

O atenție deosebită a fost acordată drepturilor fundamentale ale cetățenilor, reglementate în Titlul II al Constituției, care includea interzicerea pedepsei cu moartea, libertatea individuală, inviolabilitatea persoanei și a domiciliului, libertatea conștiinței și a presei, precum și alte drepturi esențiale. Aceste prevederi au fost o manifestare a aspirațiilor de emancipare a națiunii române, arătând că puterea de a revizui și adapta legea fundamentală aparținea exclusiv poporului.

Constituția din 1866 a reprezentat, în esență, un act de afirmare a suveranității și a maturității politice a națiunii române. Ea a servit nu doar ca un cadru legal, ci și ca o manifestare solemnă a voinței poporului de a-și determina propriul său destin și de a construi un stat modern și democratic, în conformitate cu aspirațiile și valorile sale fundamentale.

În acest context, data de 10 mai, Ziua Regalităţii, a fost ziua naţională a României timp de opt decenii, între 1866 -1947, până la venirea comuniştilor la putere.

În perioada regimului comunist, tradiția celebrării zilei de 10 Mai a fost anulată, în timp ce referințele la independență evocau discursul lui Mihail Kogălniceanu din Parlament, pronunțat la data de 9 mai. În prezent, 10 Mai este consacrată ca Ziua Regelui și este sărbătorită în special de familia regală și întreaga populație românească, fiind recunoscută oficial ca o sărbătoare națională.

10 mai 1881, serbarea încoronării ca rege a lui Carol I

La 10 mai 1881, România a celebrat momentul istoric al încoronării sale ca regat, marcând astfel o etapă semnificativă în parcursul său către demnitate și maturitate ca națiune.

Cu cincisprezece ani în urmă, Principele Carol I a urcat pe tronul Principatelor Unite Române, marcând începutul unei epoci de schimbare și progres pentru țară. În acest context, ziua de 10 mai a fost aleasă pentru sărbătorirea proclamării Regatului, subliniind astfel importanța acestui moment istoric.

Evenimentele care au condus la această decizie au fost precedate de dezbateri intense în Adunarea Deputaților, prezidată la acea vreme de C.A. Rosetti. Într-un moment de încordare politică, Titu Maiorescu a acuzat guvernul liberal și susținătorii săi de idei republicane, afirmând că aceștia nu pot fi un partid de ordine și susținere a dinastiei. Pentru a demonta aceste acuzații și a demonstra angajamentul său față de monarhie, partidul liberal a propus proclamarea imediată a Regatului.

Într-o dovadă de încredere și loialitate față de națiune, Carol I a acceptat propunerea liberalilor. Astfel, legea care oficializa încoronarea sa ca Rege al României a fost promulgată cu două luni înainte, pe 14 martie 1881, pregătind terenul pentru ceremonia grandioasă de pe 10 mai.

Încoronarea regelui Carol I a fost un moment de mândrie și unitate pentru întreaga națiune română, marcând o nouă eră în istoria țării. În acea zi, România a demonstrat că este pregătită să pășească plină de încredere și hotărâre pe drumul său către progres, sub conducerea unui monarh iubit și respectat de întregul său popor.

”România ia titlul de Regat. Domnitorul ei, Carol I, ia pentru sine și moștenitorii săi titlul de Rege al României”, se stipula în actul normativ, articolul I al Legii nr. 710, adoptat în unanimitate de ambele Camere.

Conform însemnărilor lui Carol I, el i-a propus lui I.C. Brătianu ca serbarea încoronării să aibă loc pe 10 mai, în cadrul marii festivități anuale prin care se celebra urcarea sa pe tron.

Pe stema actuală a României strălucește un simbol puternic, o emblemă a luptei și independenței națiunii noastre: Coroana de Oțel.

Această prețioasă emblemă nu este doar o simplă reprezentare heraldică, ci este încărcată de istorie și semnificație, fiind legată de momente cruciale din parcursul țării noastre. Povestea Coroanei de Oțel își are începuturile în timpul Războiului de Independență, desfășurat între anii 1877 și 1878. În acea perioadă tumultoasă, România a hotărât să se alăture conflictului ruso-turc, având ca obiectiv principal eliberarea de sub dominația Imperiului Otoman. Înfruntând adversitatea și riscurile, armata română, condusă cu măiestrie de Regele Carol I, a jucat un rol hotărâtor în lupta pentru independență. Momentul decisiv al conflictului a fost marcat de curajul și sacrificiul soldaților români în bătăliile cruciale, cum ar fi cele de la Plevna și cucerirea redutei Grivița. În recunoașterea acestor fapte de vitejie și sacrificiu, Coroana de Oțel a devenit un simbol al curajului și rezistenței românilor în fața opresiunii și tiraniei. Astăzi, pe stema națională a României, această coroană strălucitoare ne amintește de drumul dificil parcurs pentru a câștiga libertatea și independența, iar prezența ei ne inspiră să continuăm să apărăm și să promovăm valorile și idealurile naționale.

Cel mai important omagiu adus Armatei Române, la momentul încoronării sale, a fost gestul lui Carol I, care pentru ceremonia de încoronare ca rege al României, nu a dorit o coroană din aur sau alte metale prețioase, ci una din oțel de tun, dar nu orice tun! Unul turcesc care a fost capturat în august 1877, la Grivița. De atunci, Coroana de Oțel a fost purtată de Regele Ferdinand I, în momentul Marii Uniri, dar și de Regele Mihai, la a doua sa încoronare, pe 6 septembrie 1940.

Pentru realizarea acestei coroane, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice a propus o comisie din care făceau parte Grigore Tocilescu, Alexandru Odobescu, B.P. Hasdeu și artistul Theodor Aman. După analize ale istoriei românești, dar și tendițele în materie de coroane regale, comisia a ajuns la modelul cunoscut, schițat și desenat în tuș de Theodor Aman, iar de realizarea ei s-au ocupat soldații meseriași care aparțineau Arsenalului Armatei din București. Una dintre coroane, rămasă la Muzeul Arsenalului, nu a fost terminată. Cel de-al doilea exemplar, puțin modificat, se pare că a fost amplasat pe acvila aflată în vârful unei coloane de piatră de pe bulevardul Carol I, în Piața C.A. Rosetti. Și, în final, cel de-al treilea model, este cel cu care Carol I a fost încoronat Rege al României, pe 10 mai 1881.

Simbolistica acestei coroane este și mai puternică, deoarece cu o zi înaintea evenimentului, Coroana de Oțel a fost sfințită la Mitropolie, iar în cadrul ceremoniei, Regele a declarat:

”Cu mândrie primesc această Coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca simbol al independenţii şi puterii României”.

10 mai 1877, obţinerea independenţei României faţă de Imperiul Otoman

În paginile strălucitoare ale istoriei României, un capitol deosebit de important îl reprezintă drumul către independență, iar una dintre figurile centrale care au sculptat această epocă a fost Regele Carol I. Cu mult curaj, hotărâre și viziune, el a condus țara spre un moment crucial și definitoriu: obținerea independenței față de Imperiul Otoman.

La data de 10 mai 1877, România a marcat un moment istoric remarcabil prin votul Senatului pentru proclamarea independenței față de stăpânirea otomană, decizie care a deschis calea către un nou capitol în istoria națiunii noastre și a adus un prestigiu de necontestat domniei lui Carol I.

Războiul de Independență, cunoscut și sub numele de Războiul ruso-turc din perioada 1877-1878, a reprezentat momentul culminant al luptei pentru independența României. Trupele române, conduse direct de Carol I, au avut o contribuție decisivă în acest conflict, demonstrând un curaj și o determinare fără egal în lupta pentru libertate și suveranitate națională.

În urma acestor eforturi eroice, Congresul de la Berlin din 1878 a consfințit independența deplină a României față de Imperiul Otoman. Acest moment solemn a marcat sfârșitul unei lungi perioade de dominație și subordonare, și începutul unei noi ere de progres și afirmare pentru națiunea română.

Astfel, domnia lui Carol I rămâne una dintre cele mai importante epoci din istoria României, marcând o perioadă de transformare și realizări remarcabile, iar contribuția sa la obținerea independenței țării noastre va fi mereu amintită ca unul dintre cele mai strălucite capitole din istoria națională.

Există încă anumite confuzii referitoare la data când a fost proclamată independenţa României şi asta pentru că, în timpul regimului comunist, pentru a se disocia momentul proclamării Independenţei de 10 Mai, Ziua Dinastiei şi Ziua Naţională a României, copiii erau învăţaţi, la şcoală, că, pe data de 9 mai a fost proclamată deplina independenţă a ţării.

Proclamarea Independenţei la 10 mai 1877 este argumentul principal pentru care anumiți istorici susţin că Ziua Naţională a României ar trebui să fie pe 10 Mai. Alţii doar atrag atenţia că ziua de 10 Mai ar trebui marcată ca una dintre cele mai faste din istoria naţională. Şi asta pentru că, la 10 Mai 1881, Parlamentul a votat transformarea ţării din principat în regat, iar Principele Carol I a fost încoronat rege al României.

De-a lungul istoriei tumultuoase a României, Ziua de 10 Mai a purtat semnificații profunde și emoționante, dar și umbrele întunecate ale interdicțiilor și presiunilor politice pe parcursul unor perioade întunecate din istoria noastră.

În timpul ocupației germane din Primul Război Mondial, în 1917, celebrarea Zilei de 10 Mai a fost interzisă, iar apoi, sub regimul comunist instaurat după abdicarea forțată a regelui Mihai în 1947, această zi a fost suprimată din calendarul festivităților naționale. Aceste interdicții au fost expresii ale unor regimuri care încercau să submineze sau să neglijeze simbolurile și valorile asociate monarhiei și independenței naționale.

În ciuda acestor provocări și obstacole, rolul și contribuția Casei Regale a României la formarea și dezvoltarea modernă a țării au fost incontestabile. Cu toate acestea, este necesar ca statul român să recunoască oficial și să aprecieze Casa Regală ca fiind mai mult decât o entitate privată. Deși Legea 406/2001 nu se extinde explicit asupra Casei Regale a României, este esențial ca autoritățile să recunoască și să respecte rolul istoric și cultural pe care l-au jucat monarhii și familia regală în construcția și promovarea României moderne.

Într-o perioadă în care valorile și tradițiile naționale sunt din ce în ce mai importante pentru coeziunea și identitatea națională, este vital ca relația dintre stat și Casa Regală să fie reevaluată și consolidată. Prin recunoașterea și aprecierea contribuției Casei Regale, România poate să-și onoreze trecutul și să-și construiască un viitor mai luminos și mai unit.

Astăzi, în paginile strălucitoare ale istoriei noastre, Coroana de Oțel continuă să strălucească, fiind un simbol al curajului și independenței, amintindu-ne de drumul nostru eroic spre libertate și demnitate națională.

În ciuda încercărilor care au înconjurat ziua de 10 Mai de-a lungul istoriei noastre, este important să nu uităm niciodată semnificația profundă a acestui moment și să ne reamintim mereu de valorile și tradițiile care ne definesc ca popor, această dată fiind în același timp un memento al sacrificiului și determinării celor care ne-au precedat și care au luptat pentru ca noi să trăim într-o Românie liberă și suverană, pentru ca înălțându-ne împreună și onorându-ne moștenirea comună, să putem construi un viitor mai bun pentru România, căci ”Un popor puternic nu-și uită niciodată istoria, ci își trage puterea din ea.” – Mahatma Gandhi