Pregătiri pentru un război de zece ani în Ucraina

În iunie 2022, Richard Haass, președintele Council on Foreign Relations, scria, în paginile Foreign Affairs, revista amintitului think tank, ca războiul din Ucraina va fi unul „lung” și că ”vom lupta” cu toții. Nu trecuseră nici două luni de la eșecul negocierilor de la Istanbul dintre Rusia si Ucraina, iar Council on Foreign Relation nu mai întrevedea posibilitatea încheierii războiului pe cale diplomatică. Haass susținea că Suedia și Finlanda trebuie integrate în NATO, că Ucraina trebuie să primească sprijin militar și financiar pe termen lung din partea Vestului, că politica de sancțiuni împotriva Rusiei trebuie să continue pe termen lung și că războiul se va încheia doar când la Moscova, nu la Kiev, va veni un lider gata să facă pasul înapoi.

Tot în acea primă vară de război în Ucraina, premierul Belgiei. Alexander de Croo, dădea de înțeles că a ”mirosit” strategia pe termen lung gândită în SUA și își anunța compatrioții că trebuie să se pregătească pentru circa zece ierni foarte dificile, pe fondul întreruperii importurilor de gaze din Rusia.

La finalul anului 2024, a intrat în scenă președintele Franței, care a lansat ideea ambiguă a trimiterii trupelor occidentale în Ucraina pe care a reiterat-o cel mai recent în cadrul unui interviu pentru The Economist, spunând că trimiterea trupelor ar fi o variantă ”legitimă”, în cazul în care Rusia ar rupe liniile apărării ucrainene. ”Am un singur obiectiv strategic: Rusia nu poate câștiga războiul în Ucraina. Dacă Rusia câștigă în Ucraina, nu va ai fi securitate în Europa. Cine poate susține că Rusia se va opri acolo? De ce securitate vor mai avea parte țările vecine: Moldova, România, Polonia, Lituania și altele?”, a spus Macron.

A venit apoi acordul de principiu al țărilor NATO, la începutul lunii aprilie 2023, de a susține pe termen lung efortul de război al Ucrainei – un fond de 100 de miliarde de dolari pentru următorii cinci ani – și de a prelua de la SUA sarcina de coordonare a coaliției ad-hoc numită „Grupul Ramstein”. Ambele măsuri au fost interpretate ca o încercare de a garanta sprijinul militar și financiar pentru Ucraina în cazul în care Donald Trump ar fi ales președinte in SUA. Finanțarea prin fondul amintit ar trebui să dureze cinci ani.

Anterior, în ianuarie 2024, premierul britanic Rishi Sunak a anunțat că Londra va oferi alte 3 miliarde de lire sterline pentru efortul de război al Ucrainei și că cele două țări au încheiat un pact de securitate – ale cărui detalii rămân necunoscute – care ar urma să dureze zece ani sau până la aderarea Ucrainei la NATO.

Iar pe 28 aprilie, după ce ajutorul american de 61 de miliarde de dolari pentru Ucraina (în mare parte un ajutor masiv pentru complexul militaro-industrial american) a trecut de votul din Camera Reprezentanților, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a aruncat bomba: ”Lucrăm pe un text specific. Scopul este să încheiem cel mai puternic acord dintre toate. Discutăm despre bazele specifice pentru securitatea și cooperarea noastră. Lucrăm pentru a stabili nivelul sprijinului pentru acest an și pentru următorii zece ani, inclusiv pentru sprijinul militar, financiar, politic și pentru coproducția de arme”.

Vreme de luni de zile, cât a durat  blocajul din Camera Reprezentanților a Congresului SUA, ajutorul de 61 de miliarde de dolari pentru Ucraina a fost prezentat ca suma soluțiilor pentru mai toate problemele militare și politice ale Ucrainei în fața ofensivei mai puternice a Rusiei. Acum, după trecerea hopului politic, ”narațiunea” s-a schimbat brusc și acest pachet de sprijin este prezentat ca insuficient: ”Ajutorul de 61 de miliarde de dolari este insuficient” – Reuters; ”Noul pachet de ajutor nu este suficient pentru a împiedica victoria Rusiei în Ucraina” – The Atlantic.

”Narațiunea” presei de mainstream se schimbă și în ce privește necesitățile de pe front. Până acum s-a vorbit despre penuria de obuze de care suferă Armata Ucrainei și despre soluții care mergeau la de la ajutorul american și european, până la ”cheta” la care a recurs Cehia (cu un președinte-general, fost șef al Consiliului Militar NATO) pentru achiziționarea de pe piețele internaționale a un milion de obuze. Acum, presa de mainstream începe scrie despre un aspect asupra căruia a atras atenția profesorul John J. Mearsheimer – resursa umană a Armatei Ucrainei. Vor exista soldați ucraineni care să folosească armele care vor veni din Vest pentru a ține linia frontului? Tabloidul german Bild citează un fost general al Bundeswehrului care spune că Ucraina a pierdut cei mai experimentați și mai bine antrenați soldați. Da, Ucraina poate mobiliza mai mulți bărbați (doar 15% dintre cei apți de serviciul militar sunt încorporați acum), însă nici măcar o mobilizare generala nu ar fi sufcientă, scrie Bild. Iar Eurointeligence scrie: ”Noi suntem și mai sceptici. Ucrainenii care s-au refugiat au mijloace pentru a se opune recrutării. Țările UE nu-i pot deporta fără a recurge la căile legale. Și nu toate țările UE ar face asta. O armată formată din bărbați care au fugit de recrutare și care au trăit confortabil în străinătate, care apoi sunt mobilizați împotriva voinței lor, nu este o armată cu care să câștigi un asemenea război. Zelenski poate să coboare vârsta recrutării de la 25 de ani, la 18 ani, însă tot va avea de construit o armată pornind de la zero. Prin urmare, care este strategia? Este și o întrebare pentru țările vestice care susțin Ucraina și care nu au nicio strategie”. Iar un articol recent arată ca nici voluntarii din Vest care luptă în Ucraina nu se descurcă bine, având în primul rând experiența luptelor împotriva unor ”teroriști” încălțați cu șlapi gonind prin deșert cu camionete Toyota, nu experiența unor lupte împotriva unei armate egale ca forță și pregătire. ”Am neglijat mult antrenament despre cum să luptăm și să supraviețuim în fața unui adversar egal. Ne-am axat mai multe pe războiul de gherilă”, spune un veteran american care a luptat în Ucraina.

Revenind la susținerea efortului de război al Ucrainei, după statele europene – așa cum am văzut mai sus – SUA rămâneau ”peștele cel mare” pentru un acord de securitate cu regimul de la Kiev. Marea Britanie, Franța sau Germania au demonstrat că pot fi ezitante când vine vorba despre ajutorul pentru Ucraina, în timp ce Statele Unite sunt țara care semnează cecurile cele mai mari. Pentru a fi și cele ai sigure cecuri pentru război, era necesară o garanție împotriva unei încercări a unei potențiale administrații Trump (începând din ianuarie 2025) de a aduce Kievul și Moscova la masa negocierilor. Acorduri pentru cinci-zece ani, precum cele puse la cale de NATO, Marea Britanie sau cel anunțat acum de președintele Zelenski sunt asemenea garanții anti-Trump. Teama unei schimbări radicale a politicii SUA sub o posibilă administrație Trump duce la încheierea unei mulțimi de acorduri bilaterale cu Ucraina.

”SUA și alte țări occidentale iau în calcul transferul sarcinilor de coordonare a transportului de arme in Ucraina de la SUA la NATO, pentru a garanta menținerea fluxului de armament sub o potențială administrație Trump”, scrie Politico. Senatorul conservator J.D. Vance arată că tabăra neoconservatoare de la Washington încearcă în acest fel să limiteze opțiunile diplomatice ale lui Trump pentru a încheia războiul din Ucraina, creând și cadrul legal pentru un impeachment, în cazul în care noul președinte ar încerca să anuleze sprijinul pentru Kiev.

Așadar, ultimele evoluții din relația dintre Ucraina și aliații vestici indică spre scenariul sugerat de președintele Council on Foreign Relations sau chiar de premierul Belgiei imediat după începerea războiului – cel puțin zece ani ani de război (de uzură, economic, informațional), cu multe acorduri bilaterale care să nu implice NATO în ansamblu, clauza Articolului V și ”deranjanta” regulă a unanimității în Alianță, un război care sa țină cam cat cele doua mandate prezidențiale ale lui Vladimir Putin, începute în martie anul acesta, în așteptarea presiunii populare ruse și a liderului rus care să capituleze, așa cum scria Richard Haass. Poate un nou ”război fără sfârșit” dintre cele inițiate de SUA după 2001.