PS Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților, în Pastorala de Paști: Să ridicăm Crucea în locul sabiei și să căutăm PACEA, nu războiul!

Crucea lui Hristos este reversul absolut al sabiei și „arma” prin care ura și revanșa sunt abandonate, în favoarea iubirii și a iertării, spune PS Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților, în Pastorala de Paști.

În această lume, transformată tot mai mult într-o „junglă” a lăcomiei și a morții, poziția noastră, a creștinilor, nu poate fi alta decât cea a Bisericii, care respinge orice formă de agresiune și se roagă neîncetat pentru PACE, subliniază PS Sebastian.

Redăm integral Scrisoare pastorală transmisă de PS Sebastian:

„Unul dintre darurile pe care Domnul Hristos le-a împărtășit ucenicilor Săi, în ultimele zile ale viețuirii Sale pământești, a fost PACEA: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă; nu precum dă lumea vă dau Eu” (In 14, 27). Apoi, după Învierea Sa din morți, primul cuvânt adresat apostolilor a fost tot cel de PACE („Pace vouă” – In 20, 19). Un cuvânt de salut la evrei, dar prin care Domnul nu doar i-a salutat pe cei care Îi slujiseră trei ani și jumătate, ci le-a și împărtășit efectiv pacea Sa, aceeași pace vestită și în cântarea îngerilor la Nașterea sfântă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ PACE, între oameni bunăvoire!” (Lc. 2, 14).

Darul acesta, atât de des întâlnit în Sfintele Scripturi și atât de necesar vieții noastre, dar și războaiele tot mai prezente în lume în ultima vreme, între care unul chiar la granițele țării noastre, mi-au inspirat și mie prezentul mesaj, în calitate de slujitor al Bisericii și al „Dumnezeului păcii” (Rom. 15, 33 și 16, 20; II Cor. 13, 11; Filip. 4, 9; I Tes. 5, 23; Evr. 13, 20). Știu că unii ne-ar vrea și pe noi, prelații, mai degrabă de partea „Vestului”, sălbăticit de ideologii sinistre și de o imoralitate dusă dincolo de extreme, decât de partea Estului pretins-conservator, dar la fel de însetat de imperialism; pe deasupra și frustrat de faptul că nu prea a mai fost poftit la „împărțirea prăzii” în ultima vreme. Însă, totul nu este altceva decât luptă pentru putere, pentru teritorii, pentru influență, pentru resurse etc., deși dreptul la viață și la libera determinare ni l-am primit cu toții de la Dumnezeu, Creatorul nostru, iar nu de la efemeri lideri politici turbați de putere.

În această lume, transformată tot mai mult într-o „junglă” a lăcomiei și a morții, poziția noastră, a creștinilor, nu poate fi alta decât cea a Bisericii, care respinge orice formă de agresiune și se roagă neîncetat pentru PACE:

„Cu pace, Domnului să ne rugăm!

Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre….

Pentru pacea a toată lumea, pentru buna stare….”

„Iară și iară, cu pace, Domnului să ne rugăm!”

„Pace tuturor”! (de mai multe ori)

„Mila păcii; jertfă de laudă!”

„Cu pace să ieșim!…”

Cât privește celălalt conflict militar, cel din Țara Sfântă și chiar din „Orașul păcii” (Ierusalim), acela, de vreme ce este dus de către un popor care se mai crede și astăzi „ales”, deși nu L-a primit pe Fiul Celui Care i-a ales, cu propagandiștii „Războiului sfânt”, mă tem că nu se va mai sfârși niciodată. De aceea, într-o lume care nu se călăuzește după cuvântul Domnului care i-a fericit pe „făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9), ci după mai vechiul dicton „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” (Levit. 24, 20), să spunem câteva cuvinte despre război și pace, despre sabie și Cruce.

Dreptmăritori creștini,

Deși Dumnezeu Și-a înzestrat, încă de la început, creația Sa (îngeri și oameni) cu darul nestemat al păcii, foarte curând a apărut și ispita „războiului”. Astfel, răzvrătirea lui Lucifer și a îngerilor lui, neascultarea primilor oameni și uciderea lui Abel de către Cain au constituit primele forme ale dezbinării și crimei. Apoi, pe măsură ce neamul omenesc s-a înmulțit, s-a întețit și lupta dintre urmașii lui Adam: pentru pământ, deși Dumnezeu ne-a creat pe toți cu vocația Cerului; pentru bogății, chiar dacă El ne-a încredințat de deșertăciunea și stricăciunea acestora (Mt. 6, 19); și pentru putere, în pofida faptului că El S-a arătat cu totul dezinteresat de aceasta, solidarizându-Se mai degrabă cu cei săraci și umili (Mt. 25, 35).

Dezbinarea ne-a urmărit, așadar, dintotdeauna. Acolo unde au fost doi oameni, s-a stârnit și ispita războiului. Și nu trebuie să ne mire acest fapt, ci să-l privim ca pe o slăbiciune a firii umane căzute, stăpânită de violență, de dorința de asuprire, de cuceriri și de obsesii imperialiste. Hristos Însuși ne-a prevenit asupra unora ca acestea, atunci când a zis: „Iar când veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie, să nu vă tulburați, căci (acestea) trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârșitul. Și se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție…” (Mc. 13, 7-8).

Iudeii au încercat să-L atragă chiar și pe Domnul într-un astfel de război. I-au cerut să le fie conducător în lupta lor cu romanii cotropitori (In 6, 15), dar El a respins categoric ideea oricărei atitudini agresive, fie ea și motivată de eliberarea „poporului ales”. Consecvent propriei predici că „Împărăția Sa nu este din lumea aceasta” (In 18, 36), Domnul a ridicat de jos singura „armă” îngăduită – pe cea a Crucii – arătându-ne nouă, creștinilor, ce fel de război avem de dus și, mai ales, cu ce fel de Armă trebuie să luptăm.

Crucea lui Hristos este reversul absolut al sabiei.

Crucea este „arma” prin care ura și revanșa sunt abandonate, în favoarea iubirii și a iertării. Astfel, când ne-a chemat să-I urmăm, Domnul nu ne-a poruncit să ne luăm sabia, ci Crucea: „oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34), iar lui Petru i-a cerut în mod expres să-și bage sabia înapoi în teacă (In 18, 11), pentru a sfârși și el, în cele din urmă, tot pe cruce. Așadar, niciun război care implică altfel de arme decât Crucea nu ne este permis nouă, urmașilor Săi! Știu, o să-mi spuneți: bine, dar, în felul acesta, ne-ar fi nimicit păgânii și ar fi pierit cu totul credința noastră! Credeți? Eu cred că, dimpotrivă, dacă păgânii ar fi găsit la noi desăvârșirea pe care ne-a cerut-o Domnul, s-ar fi lăsat ei înșiși „cuceriți” de o astfel de credință, așa cum s-a întâmplat cu Sfântul Pahomie, impresionat de iubirea nemărginită a creștinilor din vremea sa:

Păgân de neam, acesta a slujit în tinerețe în armata romană. Într-unul dintre lungile și grelele marșuri ale centuriei lui, într-o zi foarte toridă de vară, Pahomie și camarazii săi au ajuns într-un ținut locuit de creștini. Și, așezându-se ei ca să se odihnească și fiind foarte însetați, au venit la dânșii mai mulți localnici cu apă rece, cu mâncare și cu fructe, îmbiindu-i să guste din ele. Ba mai mult, pentru odihnă, îi invitau în casele lor. Acest lucru i se păru uluitor lui Pahomie, întrucât soldații cuceritori nu erau deloc bine văzuți, în general, de către băștinași. Deci, extrem de uimit, și-a întrebat superiorii:

− Ce fel de oameni sunt aceștia care își ospătează dușmanii?

− Sunt creștini! i s-a răspuns. Ei cred într-un Dumnezeu nou, în Iisus Hristos, pe Care L-au răstignit iudeii. Acela le-a cerut o așa dragoste față de semeni, încât să–și iubească până și vrăjmașii. Le-a spus că, dacă vor împlini această poruncă, vor avea viață veșnică.

−     Cu adevărat, mare și minunat trebuie să fie Dumnezeul creștinilor, căci aceasta este iubirea desăvârșită! și-a zis Pahomie.

Și, impresionat peste măsură de această virtute a creștinilor, a cerut și el botezul și a plecat de a trăit în pustie tot restul vieții.

Frați creștini,

Când Domnul Hristos le-a poruncit ucenicilor Săi să „cucerească” toate neamurile, „botezându-le în numele în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh…” (Mt. 28, 19), nu le-a cerut să facă aceasta cu sabia ori prin cine știe ce strategii militare, ci prin Cruce. Din păcate însă, ce au făcut mulți dintre creștinii noștri peste veacuri? Văzându-se ei tot mai incapabili de o misiune ca aceasta, au apucat, parcă, invers crucea – în chip de sabie – și s-au războit cu semenii lor pentru cauze pământești. Au abandonat cele cerești și s-au aruncat în lupte fraterne. Dar, asta ne-a poruncit nouă Hristos? Așa a „cucerit” El lumea?!…

Să ne fie limpede! În Biserică, doar un singur fel de război este binecuvântat – cel „nevăzut” sau al Crucii –, astfel că doar „cei ce și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Gal. 5, 24) se încununează cu laurii biruinței. Doar cei ce mor pentru Domnul vor trăi în veci, pentru că doar cei ce își mortifică propriile patimi și ambiții biruiesc. Acesta este „războiul” pe care spune Hristos că l-a adus în lume – „Nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Mt. 19, 34) –, un război tot atât de necesar creștinului adevărat, pe cât de necesară a fost Crucea pentru mântuirea neamului omenesc. În acest război, creștinul este chemat să lupte permanent, ca un „ostaș al lui Hristos Iisus” (II Tim. 2, 3), îmbrăcat în „platoșa credinței și a dragostei și purtând coiful nădejdii de mântuire” (I Tes. 5, 8). Iată de ce, chiar și după încheierea persecuțiilor din primele veacuri, respingând confortul libertății și al păcii, creștinii cei mai râvnitori au părăsit lumea și au plecat să poarte singurul război care mai putea fi dus – cel din pustie, războiul cu propriile patimi și pofte.

De ce este atât de necesar acest război cu noi înșine? „Pentru că orice patimă care își face cuib în inima noastră este un sol al războiului celui ucigaș. Orice patimă este un înger ucigaș. Cele șapte păcate de moarte sunt numite așa nu doar pentru că ne ucid sufletul, ci pentru că, de îndată ce se ivește prilejul, se năpustesc asupra aproapelui și îl ucid. Nu este suficient să fugim de rău și de război, ci trebuie să căutăm și pacea lăuntrică, precum zice David proorocul: „Ferește-te de rău și fă binele, caută pacea și o urmează pe ea” (Ps. 33, 13) [1].

Dacă am fi înțeles cu toții așa Evanghelia Domnului, nu ar mai fi existat Cruciade sângeroase în istorie. Nu ar mai fi apărut conceptul absolut ridicol de „război sfânt”, de binecuvântare a armelor ucigătoare, uneori chiar împotriva fraților de aceeași credință. Nu ar mai fi fost necesare războaie de apărare ori de cotropire, nu ne-am mai fi aruncat în lupte fratricide pentru un teritoriu sau altul, ci ne-am fi solidarizat cu toții în lupta pentru Cer, luptă care unește, nu învrăjbește. Prea mulți dintre noi, însă, ignorând învățătura sfântă și uitând de războiul cu noi înșine, ne-am aruncat în luptă unii împotriva altora. În loc de a lupta cu răul din noi, ne-am grăbit fiecare a vedea răul în celălalt. Cuvântul Domnului: „cine vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Mt. 23, 11), însă, răstoarnă orice logică a tiraniei. Avertismentul Său – „cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Mt. 26, 52) – răsună și astăzi ca un blestem pentru toți cei ce voiesc războaie, pentru toți despoții și politicienii nesățioși ai lumii, căci în logica divină puterea nu înseamnă agresiune, ci forță interioară, capabilă să ducă, prin smerenie, la jertfă și la sacrificiu suprem, după modelul Jertfei Domnului.

Iată ce ne spune Părintele Zaharia Zaharou cu privire la războaiele din lumea aceasta: „Noi nu știm totul despre conflictele acestei lumi și nici nu este necesar să știm. Ne rugăm doar, cu inima plină de compasiune pentru pacea lumii și pentru toți oamenii. Nu luăm partea unora sau altora, pentru că fiecare parte se face responsabilă de crime și nu vrem să ne facem părtași acestor crime și să fim condamnați. Dacă ne rugăm pentru cei care greșesc mai mult, atunci îndeplinim porunca de a iubi chiar și pe vrăjmași, iar dacă ne rugăm pentru cei care au mai multă dreptate, de asemenea facem bine. Prin urmare, nu putem greși dacă ne rugăm ca Dumnezeu să-i salveze și pe unii și pe alții și să dea pace lumii. În special pentru noi, preoții și călugării, este foarte important să nu fim deloc părtinitori, pentru că noi oferim jertfa noastră lui Dumnezeu, Sfânta Liturghie, pentru întreaga lume, iar dacă suntem pentru unii și împotriva altora, sacrificiul nostru se anulează. Cred că, atunci când există un război, cel mai bine este să nu judeci, ci să ai milă și să te rogi ca Domnul să-i scutească pe toți de suferință. Pentru ca Liturghia mea să fie desăvârșită, nimeni nu ar trebui să-mi lipsească din inimă când stau înaintea altarului Domnului și Îi spun: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate!”

Așadar, dragii mei,

Cu riscul de a deranja pe unii, printr-o poziție absolut contrară oricărui război lumesc, să ni-L luăm model pe Domnul Hristos, Care nici n-a vrut să audă de un asemenea flagel! Și, vai, cât ar fi putut părea de îndreptățită o revoltă a Sa împotriva romanilor idolatri, pentru a-i alunga din Țara Sfântă!… Dar atunci cum ar mai fi putut El clama: „cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”? (Mt. 26, 52). Cum ne-ar mai fi predat El iubirea, în forma ei sublimă: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”? (Mt. 5, 44). Sau cum ne-ar mai fi putut pretinde El cea mai nobilă atitudine față cei ce ne molestează: „Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt”? (Mt. 5, 39).

Prin urmare, dacă nu avem voie să răspundem agresorilor noștri nici măcar cu un deget, cum vom pune mâna pe armă, pentru a-i ucide? Dacă Domnul ne învață că până și gândul rău poate provoca moarte, cum vom pricinui răni și ucidere semenilor noștri? Pot exista, oare, eroi și de o parte și de alta ale aceleiași baricade? Sau sunt și unii și alții ucigași, mai mult sau mai puțin manipulați politic?

Trebuie să înțelegem că, la Dumnezeu, eroi nu sunt cei care mor pentru capriciile unor despoți descreierați, vremelnic cocoțați în vârful puterii seculare, ci aceia care își dau viața în lupta pentru veșnicie. Că cel mai mare dușman al omului nu este nici vecinul, nici străinul, nici măcar agresorul său de orice fel, ci chiar el însuși.

Așa stând lucrurile, „să lepădăm de la noi armele întunericului acestui veac și să ne îmbrăcăm în armele luminii” (Rom. 13, 12)! Să ridicăm Crucea în locul sabiei și să căutăm pacea, nu războiul; pacea aceea pe care le-a dat-o Domnul ucenicilor Săi după Învierea Sa, ca o chezășie a Învierii celei de obște! Să petrecem aceste vremuri zguduite de conflicte militare nu în partizanat pătimaș, ci în rugăciune pentru pace și pentru „întoarcerea oricăror săbii înapoi în teacă”, mobilizându-ne mai degrabă în lupta pentru viață și pentru slujirea Domnului păcii, decât pentru război!

Să petrecem sărbătoarea Învierii Domnului în pace, ca o pregustarea a propriei noastre învieri, bucurându-ne de ceea ce a mai rămas bun și frumos în lumea și în ființa noastră și hrănindu-ne sufletele cu iubirea Sa nemărginită față de noi, iubire pe care El a plătit-o cu moartea Sa pe Cruce. Amin!

Hristos a înviat!