Valeriu Gafencu, viu în faţa ochilor noştri

Cum îl poți cinsti mai frumos pe un purtător de Hristos altfel decât rechemând în inima ta faptele lui luminoase care rămân vii în timp și dincolo de el? Duminică, 18 februarie, ziua în care sufletul lui Valeriu s-a înălțat în zbor lin spre cer, îmi amintesc, văd şi simt. Îi văd ochii albaştri devenind una cu cerul senin. Îi simt inima bătând năvalnic pentru Hristos și urgisitul neam românesc. Îi văd dogorind în tinerele suflete văpaia dragostei de țară. Îi văd sufletul, în zbor alert, ca o săgeată spre idealul-țintă. Îl văd țintuit la pământ, cu lanțuri de plumb la picioare, în cavoul întunecat al Aiudului, dar cu spiritul liber, avântându-se spre înalt, o pasăre hămesită de cer. Îi văd gândul luminându-i-se, clipă de clipă, urcând treptele înțelepciunii Sfinților Părinți. Îl văd tânăr cu privirea dârză, ca o sabie oțelită de arhanghel. Îl văd prăvălindu-se la pământ, înecat în lacrimi, mărturisind, spre stupoarea multora: „Sunt cel mai păcătos om!”. Valeriu se stinge și renaște prin Hristos. Tot omul vechi se destramă. Ţărână se face. Pulbere spulberată în vânt se face.

Îl mai văd încleștat, ca un gladiator de demult, în lupta neîndurătoare cu păcatul cuibărit în carne. Învăluit în lumina lină, blândă, a lui Hristos, Valeriu se cutremură în fața priveliștii întunecimii din el. Îl văd izolat în Zarca Aiudului, despărțit de lumea largă, ca o corabie rătăcind în larg, fără un umăr de prieten pe care să-și sprijine capul frământat de gânduri, fără calda mângâiere a mamei, fără privirile surorilor grijulii. Se agață, cu ultimele puteri, ca un naufragiat, de piatra-Hristos: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.

În pătimire, alături de Hristos

Îl văd deschizându-și inima, ca o roză purpurie, spre frații săi de suferință, Ioan și Marin. Năzuiesc împreună spre Lumină. Împart totul, de la pământia bucată de pâine până la zeama chioară din gamelă, până la sudalmele nedrepte ale gardianului. Îi văd mâinile ostenindu-i-se, în colonia de la Galda, să-și îndeplinească norma. Îi văd privirea inundată de bucuria florilor, scăldată în jocul zburdalnic al razelor răsăritului, în vreme ce din inima sa se înalță acordurile unui imn de slavă pentru frumu­sețea întregii firi. Îl văd cuminecându-se cu Trupul lui Hristos: cum mâna sa delicată se preface în mâna lui Hristos. Os cu os, mușchi cu mușchi, suflarea sa, respirație cu respirație, devin toate ale lui Hristos. Cine altul decât El îl apără de hoțul cuțitar, venit să-l prade noaptea la Galda? Cine l-a ferit de gloanțele vrăjmașe când Valeriu sta de strajă în foișorul de lemn?

Cine îl întărea când slugile satanei îi dădeau târcoale, ademenindu-l cu bucuriile zadarnice ale acestei lumi? „Libertatea mea e în sufletul meu, nu mi-o poate lua nimeni. Temnița sufletului meu mă înspăimântă, nu tem­nița voastră. Viitorul este al lui Dumnezeu, nu al vostru”, mărturisea Valeriu din spatele cuvintelor sale grăind cu putere însuși Cuvântul. Ca un potir ales, Valeriu, micșorându-se pe sine, îl împărtășea tuturor pe Hristos: cea mai plăpândă mișcare a sufletului, cel mai neînsemnat gând sau gest Îl aduceau în celula rece, ostilă. Și pentru o vreme iadul temniței se prefăcea într-un colțișor de rai.

Când foamea mușca aprig din măruntaiele deținuților, iar ochii hămesiți căutau bucata cea mai mare de „turtoi”, Valeriu se uita pe sine, alegând cel din urmă. Îl văd pe Valeriu predându-le prietenilor săi arta smeririi de sine prin conștientizarea păcătoșeniei proprii: „Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la con­știința păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului și păcatului său. Prin eul meu, eu sunt cel mai mare dușman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naște din nou în Hristos și rămânem în păcatul mândriei. Întreaga educație a omului depinde de felul în care funcțio­nează con­știința păcatului. Numai omul care trăiește în fața lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii și a vieții. Trebuie să înfrunți păcatul până la sânge. Așa și numai așa te naști din nou. Nu există în privința aceasta cale de compromis”.

Să devii creştin în toate aspectele vieţii

Îl văd pe Valeriu învățân­du-ne că Vestea cea Bună trebuie să ne pătrundă fiecare colțișor al vieții, fiecare fibră a ființei noastre: „Trebuie să devii creștin în toate aspectele vieții tale de zi cu zi și prin aceasta să încreș­tinezi și lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii trebuie să urâm păcatele, prostia, suficiența și moleșeala sufletelor și minților creștinilor, căci tocmai adormirea conștiinței creștine a dat frâu liber imper­tinenței ateiste. Să ne curățim pentru a fi vrednici de Hristos”.

Îl văd pe Valeriu urmându-L pe Mântuitorul, cu pas smerit și ferm, pe drumul povârnit, însângerat al Golgotei, pătimind pentru păcatele neamului românesc, așteptând cu dor neostoit învierea sa în Hristos; mărturisind: „Păcatele lumii acesteia trebuie ispășite. Noi ispășim aici multe păcate. Cu toții însă suntem în mâinile lui Dumnezeu”.

Îl văd pe Valeriu făcându-se toate tuturor pentru Hristos: își împarte puțina-i hrană cu frații săi de suferință, întărește sufletele plăpânde, aflate la limita disperării, cu puterea credinței, nădejdii, hrănindu-le foamea de sens din cuvintele bogate ale ­Cuvântului. Îl văd pe Valeriu, ucenic desăvârșit al lui Hristos, refuzând streptomicina, care i-ar fi salvat tinerețea din gheara neîndurătoare a morții, pentru a păstra vie flacăra vieții pastorului Wurmbrand.

Văd sufletul lui Valeriu cufundat în adâncă rugăciune, părăsindu-i blând, pas cu pas, trupul, pătrunzând noimele spa­țiului, timpului, materiei, minunându-se de tainele dumne­zeiești ale creației.

Îl văd pe Valeriu în noaptea înstelată de Crăciun transfigurat de fericirea întâlnirii, în vedenie, cu Maica Domnului. Cuvintele ei opriseră în loc ceasornicul timpului. Din ele izvorau doar lumină, bucurie, nădejde fără margini: „Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”.

Îl văd pe Valeriu înălțându-se spre tării, cu suflet învăpăiat de serafim, dornic să-L întâlnească pe Cel nevăzut, din care au răsărit cele văzute, lăsând în urma sa și chin și lacrimă. Lăsându-ne, spre dulce amintire, mireasma nelumească a sfințeniei.

Îl văd pe Ioan Ianolide punând punct cronicii vieții lui Valeriu, contemplându-L uimit pe Hristos în trăsăturile și gesturile prietenului său: „Valeriu a fost omul în care L-am văzut sălășluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră; datorită lui cred că am fost ocrotiți de Dumnezeu. (…) Tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: trăiți în Hristos!”.